o frunză, o fereastră

Din când în când, cineva- nu știu  cine-  răsfoiește filele blogului meu. De dimineață, s-a oprit aici.M-am oprit și eu.
Ai puțin timp? poate  regăsești ceva din  copilul  care-ai fost.//

   o lume într-un gând 
Două geamuri cât podul palmei. Doi ochi  cu pleoape obosite.

Fire subțiri de lumină  se strecoară,  pieziș,printre grinzi.

Liniștea își toarce somnul.//
Zvâcniri  iuți, tot mai iuți..tresar, încă o treaptă, încă una, inima bate mai tare..Mă obișnuiesc  ușor cu  locul. Îi știu toate ungherele - un cufăr  înalt  scârțâie prelung, când  îi salt capacul,  câteva fâșii de pânză roase de molii, un batic  cu margini destrămate, o pernă roșie, brodată, un fular croșetat,  se mai țin aninați câțiva ciucuri gălbui.

Un pas  mai încolo,  sub o pânză deasă de păianjen, un vraf de cărți, roase de vreme,  vase smălțuite  de lut,  unele întregi, altele ciobite, o albie cât un copil, gândul îmi fuge la mâna tandră  a mamei, sub o grindă, un mănunchi uscat de busuioc. Un scaun cu două picioare, într-o batistă câteva  hârtii foșnitoare din care  mă privește figura țepoasă a unui bărbat , colorat în albastru.
Uite și brâul, cusut cu arnici- negru și alb, o grămăjoară de nuci, fire de lână, un război de țesut, semințe seci într-o ulcică.

Laolaltă.Vremea le-a acoperit  în uitare.

Nu știu  de ce, cum, cine  mi-a trimis gândurile acolo.

În podul casei părintești..

Să fi avut cinci-șase ani când cineva a uitat  să tragă ușa. A uitat și scara.

M-am furișat cu teamă. Nu-mi spusese nimeni niciodată că  nu am voie. Dar nici  nu mă chema , de câte ori urca cineva , cu vreo treabă.

Astăzi mintea mea a hoinărit, într-un vârtej. Înainte  și înapoi, înainte  și înapoi.

M-am întâlnit cu mine.

Suntem ceea ce gândim?
Suntem sclavii emoțiilor?
Sau ele ne dau forța de a ne uita , fără teamă,  în  toate părțile?

limite

Politica nu are principii. Are doar interese. Octavian Paler

În urmă cu aproape trei ani, luni, 23 noiembrie 2009, spuneam:

conexiuni

Discuții nesfârșite. Analize. Comentarii. Dezamăgiri. Învinuiri. Descoperiri. Sancțiuni. Promisiuni. Aplauze. Deducții. Jocuri. Numărări. Adunări. Scenarii. Înălțări. Căderi. Susțineri. Răsuciri. Combinări. 

Pe față. În culise. Pe vorbe. Pe fotolii. Înalte. 

Cine pe cine a  votat/furat/șantajat/manipulat/păcălit/depășit. Ce-am sperat/făcut/ales/primit? 

Ce( mai) sper/fac/aleg/primesc?

 Șirul întrebărilor/discuțiilor/presupunerilor/aranjamentelor/jocurilor va continua. 

Două săptămâni. 

Mult după aceea.

 Așa ajung eu, rotița mică de tot, anonimă, în marele mecanism,  la vorbele cuiva, mare cunoscător în politică,  Ronald Reagan .

Politica se presupune a fi, ca și vechime, cea de-a doua meserie din lume. Am ajuns să-mi dau seama că se aseamănă foarte mult cu cea dintâi.//

s-a schimbat ceva între timp?

pe cine și cum mai hrănim?

Ieri am vorbit despre  noi și despre nepoțeii noștri, de o vreme  vorbim despre  noi, ca neam.

Despre câte ni se întâmplă și nu se mai limpezesc.Știam că am undeva, pe o pagină de blog, un chip ciudat, pe care, când cineva mi l-a dăruit,  l-am făcut eroul  unei povești  . //

 Auzi tot mai des spunându-se îngăduitor oameni suntem.
Nimic din ce este omenesc nu ne este străin, completa gânditorul. Sau total străin, cred eu.Fiecare știe că trebuie să facă bine ce face.  În interiorul lui chiar asta vrea.dar  intervin atâția factori , într-o singură clipă.   Așa că omul simte și celălalt impuls. Acela de a face doar ceea ce îi place, chiar dacă , astfel, acționează împotriva binelui. Împotriva aproapelui.

Suntem suma tuturor lucrurilor pe care le facem, dar, cred eu, și a celor pe care le gândim, și , dintr-un motiv sau altul,  nu le spunem. Ajungem suma  voinței proprii și a expresiei de a face bine.Dar și de a provoca rău.Constatăm asta zi de zi, clipă de clipă.

Blaise Pascal vorbea de  a doua natură, care ar face ca omul să perceapă  răul, ca fiind  normal pentru om.

Până unde ajungem cu înțelegerea?Cât putem îndrepta?Suntem în stare să îndreptăm?De ce spunem,  tot mai des,  adevărul este, totdeauna, la mijloc?Deseori, chiar descoperim că așa este. Antica idee cum că ar fi  două principii, independente binele și răul pare depășită.Ființa noastră nu este , pur și simplu,  bună. Nu este, pur și simplu, rea.Este, spun evoluționiștii,  deschisă spre bine, deschisă spre rău.Spre Lumină. Dar și spre întuneric. Citeam cândva, nu mai știu sigur, dacă în Confesiuni sau într-o prefață că Rousseau zicea că am fi egali de la Dumnezeu. 

Biblia zice că Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea sa.Deci ființa este bună. Adică a fi, a exista este  bine. Apare, imediat, tăgada..Sunt amândouă, binele și răul, logice?Sau răul, întunericul este ilogic?

 Și dacă aici, în lumea noastră nu avem totdeauna răspunsuri, în povești găsim, cel puțin pentru o vreme, dacă nu răspunsuri, cel puțin idei.Se povestește că o bătrână indiancă Cherokee discuta cu nepotul ei tocmai despre lupta asta din sufletul omului- dintre bine și rău. 

 Pentru  a fi înțeleasă de către cel mic, bătrâna  o compară cu o luptă dintre doi lupi.

Unul este rău: se înfurie, invidiază, regretă, se  lăcomeşte, e arogant, gelos, orgolios, minte, îşi plânge de milă, se simte inferior, vinovat, e plin de mânie- Și?..întreabă, uimit, copilul..

Celălalt e bun: e vesel, calm, iubitor, umil, binevoitor, generos, încrezător, optimist, plin de compasiune şi credinţă, recunoscător…

Copilul ascultă, se uită în zare , către păduri, acolo unde știa că  se ascund lupii, și o întreabă pe  bătrână:

-Cine o să câștige, bunico? 

Răspunsul vine imediat:Cel pe care îl vom hrăni.// 

tu ce spui?

fiecare suflet

 este pentru alt suflet o lume  ascunsă. Friedrich Nietzsche

Când a venit în școală,  toți o priveau  de sus,  vorbea mult, se mișca  încoace și încolo, deși  nu fusese niciodată suplă.

Nici  eu nu  n-am fost prea cumsecade,  niște erori de gramatică,  ceva confuzii   în stilistica textului..

Suporta  tăcută  aroganța  colegilor. Avea, ce e drept,  din când în când, și răbufniri. Fără ecou..

Bogăția ei, părul! Oricum l-ar fi aranjat.

Pe la ședințe și consilii, ocupa același  loc-  partea opusă mie, aproape de peretele dinspre  vest. Ațipea,  îi vedeam  picotitul simplu, ca de prunc.

Soț   agresiv, un fiu risipitor,  nici fiica  nu era prea  apropiată.

  Într-o  pauză, mi-a spus ceva- știți(   mai mare cu vreo patru ani decât mine)  dimineața mă privesc în oglindă,  mai pun  ceva roșu, mă ciupesc de un obraz, fată, ești frumoasă foc!

 Am ascultat-o  cu un fel de plăcere copilărească.

 Au trecut anii.

Când cineva , vreo  altă colegă sau prietenă, se plângea că nu-i vine bine nu știu ce bluză, că i-au apărut fire albe, că  ochii nu mai au aceeași lumină, o citam pe doamna B.

  Când a fost să-și încheie  activitatea, nu-mi place deloc să spun  la pensionare , am mai explicat de ce- ăștia toți, chiar și tinerii colegi, au  impresia că trebuie să dea pomană celor care s-au născut înaintea lor.. cum spuneam, când  a fost  ziua aceea, cu petrecere, i-am scris ceva, un fel de medalion.

Și i-am  aninat niște violete.

A plâns de fericire.

 Am plâns și eu.//

 Și drumurile ni s-au despărțit.//

 Știu că   vrei să auzi doar lucruri frumoase, dar, vezi tu, viața  nu înseamnă doar  cărări drepte, muzică bună,  cină în familie,  duminici  curate..

 Doamna B. nu mai este.

Nimeni dintre colegi  n-a știut.

 S-a stins discret.

 Și-a așezat liniștea între dealurile satului ei  de câmpie, învăluit  în  poeme  nescrise.//

 cât contează pentru noi să contăm cât de cât în viața altora?

în balanță

Clipa.
Clipele.
Ziua.
Zilele.

Uneori,  totul pare perfect. Stelele par aliniate. E greu să crezi că poate exista atâta frumusețe.

Clipele curg. Diferit pentru fiecare.

Cât din ce simți,  poți spune?

Cui (mai) folosește?

Este bine/corect/moral să-l înțelegi  pe om,  în loc să-l  judeci?
Pentru el ?
Dar pentru tine?
p.s. există răspunsuri pentru toate întrebările?

la plural

Orice lucru se poate transforma în opusul său.  Octavian Paler

Aparent, avem multe în comun. În realitate, suntem unici.

Mă regăsesc, cu toată ființa,  în combinări , mereu proaspete noi, copiii,/ noi, liceenii/ , noi, studenții.
Într-o iubire care se reinventează.  Cred în ele, în reprezentările din spatele cuvintelor.

Pentru că  în vremea acelei vârste eram egali.

Aveam vise, idealuri, speranțe. Credeam în ele. În frumusețea lor. Fără invidie.

Nu cred,  am mai spus-o, în sintagme ca noi, profesorii..De ce? Simplu-fiecare este un anumit profesor, nu  se identifică, nicidecum, cu altul. Oricât de bine ar mima.

Și mai greu îmi vine să cred în  sintagmă, proverbială, de ceva timp, noi, pensionarii.

Sub umbra/umbrela acestei formulări, se bulucesc nenumărate și diverse  determinări, stări, expertize, situații, cauze, scopuri ( unii  chiar le confundă , la cauze și scopuri mă refer) .

Și dacă nu accept pluralul  noi, pensionarii, mult mai greu îmi este să accept cuvântul pensie și situația  socială pe care o reprezintă.

Nu din orgoliul de a ocoli o realitate, ci  din cauza percepției pe care  mulți o au ,  neînțelegând cum este să ajungi ca, în loc să fii retribuit să ți se dea . 

Bine ar fi , dacă  biologic și spiritual,  toți  ar prinde  șansa.

Că este o vorbă- ce sunteți voi eu am fost!   nu  este valabilă, obligatoriu,  și reciproca.

 Două domnișoare din spațiul acesta  în care ne intersectăm- cu una dintre ele chiar fac schimb de opinii-detestă  pensionarii.  Le-au declarat război.

Cred  că revolta fetelor are legătură cu jalea  instalată , de o bună bucată de vreme, pe  figurile lucrătorilor din   presă, televiziuni, politică, care nu se mai opresc , plângându-i pe  bieții pensionari .

Să fim serioși!

Nu sunt toți bieți, nici nu cred că persoanele  care scriu/vorbesc/deplâng sau își șterg lacrimi imaginare din colțul ochiului, când vorbesc  așa, chiar speră să fie crezute.

Domnișoarele  îi urăsc pe  medicii, profesorii, funcționarii ajunși la vârsta  când primesc bani, fără să mai muncească, din motive diferite.

Prima, pentru că  zilnic se împiedică de bătrâni, la tot pasul :în autobuz, pe stradă, în parc, în trenuri, pe trotuar, pe trecerea de pietoni.

 Mă întreb cum ar fi  dacă i-ar întâlni în  vreo discotecă..

Cealaltă domnișoară-   are vreo 24/25 de ani- (re)trăiește niște frustrări din liceu.

Chiar o înțeleg.

În fața copiilor, esențial   nu  este  să demonstrezi că  tu , profesorul, ești tobă de carte,  nici că poți să tai și să spânzuri, pentru că ai catalogul și stiloul sau  că, în orice clipă, poți  să-l faci praf  pe el, elevul.

Este mult mai complicat- trebuie să placi, să atragi, să știi carte, dar să te faci înțeles, să -i stimulezi atenția, gândirea, creativitatea.

Nu râsul. Nici plânsul.

De aceea, nu sunt de acord cu persoanele care, odată ajunse la vârsta cu pricina, insistă să rămână la catedră, în sala de operații,  pe scenă, chiar dacă mâna tremură, picioarele o iau anapoda, kilogramele apasă necruțător, vorbele șuieră. 

Sigur, totdeauna,  există excepții, mai ales , în lumea  artistică.

Ce nu accept ,însă, în atitudinea acestor  domnișoare bosumflate și a multor alți tineri, este atitudinea. 
Nu au dreptul să vorbească urât despre o categorie socială, despre o etapă a vieții , căreia  nu-i cunosc complexitatea, pentru că nu au cum. N-au trăit-o.

Le doresc  să  atingă frumusețea și  înțelepciunea  acestei vârste și,  aici  sau altundeva, să poată   vorbi cândva sine ira et studio.
p.s din muzica anilor, când noi, tinerii  de atunci, atingeam speranțele cu fruntea.



Nu știam că muzica , pentru mine, se va numi Andre Rieu.