„”Se-nalță, iată-i, ridicați în zare,
Cocorii-n rânduri călătoare...”/ 267.
12,15/ 9 aprilie 2020.
O anume activitate gospodărească mi-a permis să mă folosesc și eu de cele două ore alocate, zilnic, nu-i așa?
Înarmată cu tot ce trebuie- nu-mi plac selfiurile, că, altfel, m-aș fi arătat și „cu mască „- pornesc pe alee.
Este o superbă zi de primăvară !
Aproape că ar trebui să scriu cu majuscule!
Verde crud, ramuri vesele, toate culorile curcubeului în corole vesele, triluri nestingherite!
Apare un individ, îl știu foarte bine, că locuiește în același bloc, de fapt, pe aceeași scară cu mine, este cu vreo doi ani mai mare decât primul meu fiu.
Nu posedă mască. Fumează.
Ține în mâna dreaptă două franzele, neacoperite, bineînțeles. Aștept să se deplaseze , astfel încât să păstrăm distanța corespunzătoare.
Individul înaintează.
Mă duc eu mult către gardul viu.
Ceva mai departe, aproape de melcul de gunoi, un fost elev- cred că numără cu vreo zece ani mai puțin decât fumătorul- omul poartă mască și mânuși, a dus gunoiul- mi se adresează cu o voce tristă:
_ Sărut mâna, doamna dirigintă!
( este proaspăt proprietar în blocul paralel cu cel în care locuiesc;
la școală, nu era premiant, nu era nici în ”eșantionul doi”, era un copil cuminte, sfios și aspru încercat de viață.
De dimineață, am citit câteva „reportaje de război”, care m-au tulburat mult.
Profund. În spitate, în aer, conducând avioane, Eroii luptă! Se sacrifică.
Au familii. Iubesc viața!
Printre noi, oamenii obișnuiți, vegetează și ființe botezate întâmplător oameni.
Ce bine că sunt puțini!
