căutam un motto pentru gândurile mele

Am deschis, la întâmplare”Versuri„, de Tudor Arghezi
„”Se-nalță, iată-i, ridicați   în zare,
 Cocorii-n rânduri  călătoare...”/ 267. 

 12,15/ 9 aprilie 2020.
O anume activitate  gospodărească  mi-a permis  să mă folosesc și eu de  cele  două ore alocate, zilnic,  nu-i așa?
  Înarmată  cu tot ce trebuie- nu-mi plac selfiurile, că, altfel,   m-aș fi arătat și „cu mască „- pornesc  pe alee.
Este o superbă  zi de primăvară !
 Aproape că ar trebui să scriu  cu majuscule!
Verde crud, ramuri vesele,  toate culorile curcubeului  în  corole  vesele, triluri nestingherite!

Apare un individ, îl știu foarte bine,  că locuiește  în același bloc, de fapt, pe aceeași scară cu mine, este  cu vreo doi ani mai mare decât  primul meu fiu. 
 Nu posedă  mască.  Fumează. 
Ține în mâna  dreaptă două  franzele,  neacoperite, bineînțeles.   Aștept să  se deplaseze  , astfel încât să păstrăm  distanța   corespunzătoare.
 Individul  înaintează.
 Mă   duc eu   mult către gardul  viu.

Ceva mai departe,  aproape de melcul de gunoi,  un fost elev- cred  că  numără cu vreo  zece ani mai puțin decât   fumătorul-  omul poartă mască și mânuși, a dus  gunoiul-  mi se adresează  cu  o voce tristă:
_ Sărut mâna, doamna dirigintă!
(  este  proaspăt  proprietar în blocul   paralel cu  cel în care locuiesc; 
la școală, nu era premiant, nu era  nici în ”eșantionul  doi”, era un copil cuminte, sfios și  aspru încercat de  viață.

De dimineață, am citit câteva „reportaje de război”, care   m-au  tulburat   mult.
 Profund.  În spitate,  în aer, conducând avioane, Eroii  luptă!   Se sacrifică.
 Au  familii. Iubesc  viața!

 Printre noi,  oamenii obișnuiți, vegetează   și ființe  botezate  întâmplător oameni.
   Ce bine că sunt  puțini!

Cu gândul la Don Quijote

Oamenii mari spun că trebuie să te ancorezi de un țel special, iar nu de semeni, și nici de obiecte.
O fi așa, nu zic nu...

După ce am citit povestea de pe  blogul unei prietene, am ajuns la concluzia că prea ciudate moduri de a ne lega de câte un obiect mai avem și noi, femeile. 
Și în ceea ce mă privește, tot o brățară se agață de mâna mea, mai tot timpul.
Nu din aur a fost ea făcută, nici nu știu ce material au folosit spaniolii, ca să mă încânte într-atât, încât să o port zi de zi , indiferent de ocazie, vreme, rochie, bluză. 
Mi-am dăruit-o chiar eu.
Cu niciun prilej special, adică într-o excursie în țara morilor  de  vânt .
La început- ce spun eu început- vreo cinci ani, am purtat-o alături de sora ei, parcă ceva mai frumoasă, cu mai multe întortocheri înflorite ca niște metafore
Într-o zi, aflându-mă la fiul cel mare, într-o clipă nenorocoasă, încercând să evit căderea unui obiect special, încălțată fiind cu niște papucei croșetați,am alunecat, picioarele au luat-

o la sănătoasa, ca pe gheață, încăperea avea vreo șapte/opt metri lungime, parchetul era bine lustruit,brusc am făcut, din nu știu ce motiv, o piruetă, după care, proptindu-mă în mâna stângă, cea cu brățările, am căzut lată.
Ar fi fost prea puțin să fie doar exercițiul de balet; cele două obiecte tari au cam făcut ravagii cu brațul meu, așa că, până seara, am trecut printr-o operație deloc simplă.
Atunci am făcut cunoștință cu atmosfera dintr-un mare spital de capitală și cu toate implicațiile mai mult sau mai puțin umane, deontologice etc. specifice relației- cadre medicale/ pacient .
Altceva, însă, voiam eu să spun.
Acasă, în perioada aceea când , iarnă fiind, brațul meu depășea ca volum orice mânecă, mi-am zis că trebuie să arunc cele două brățări, că mi-au purtat ghinion. 
Pur și simplu nu am putut. 
Au stat o vreme pe o noptieră, mă uitam cu coada ochiului la ele, le vedeam amărâte într-un abandon nemărturisit, așa că, după vreun an, am început să le port din nou.
Celei mai frumoase i s-au cam slăbit însă încheieturile și într-o zi, coborând din tren, am văzut că am rămas fără ea.
Am pierdut , cu ani în urmă, într-o împrejurare importantă, alte două bijuterii mai costisitoare; nu m-am văicărit deloc, dar când am rămas fără brățara mea spaniolă, am simțit parcă un gol în suflet... 
 După mai bine de doi ani, astăzi  este prima oară, când, am  văzut gol locul de pe  mâna stângă...

o fi imperfect(doar) ceasornicarul?

Am citit odată  undeva,  nu mai știu nici titlul cărții, nici numele autorului, că, dacă există ceva pe lumea asta, în afara faptului că ni se dă viață, pentru care trebuie să fim mereu recunoscători, nu doar părinților, ci, mai ales,  unei forțe supreme,acela este  datul  că  niciodată   nu ne putem cunoaște, cu adevărat, unii pe   alții.

  Poți să spui ce vrei tu, eu CRED asta, sufletul uman este  un abis. 
La suprafață  vezi ce ți se oferă. 
În adânc poate  fi apă limpede,dar, tot atât de bine, poate fi  mlaștină.

 Rămas undeva, în memoria afectivă, de ieri mesajul acela persistă, după ce, ca și tine, am aflat niște știri.

Știri?

  Doamne, sunt  crime. Nu știu care dintre ele  este mai  dureroasă, mai strigătoare la cer: într-un spital   din  București,după jumătate de an, de la drama din”Colectiv”, un OM moare  prin reducerea condiției umane la  cea mai de jos  treaptă.

 Îl mănâncă viermii. 

 Ai auzit vreodată  blestemul ăsta rostit  de  cineva? 

  Poți să-ți închipui cât de gravă poate fi transpunerea  acestei  idei în realitate? 

În capitală, într-un spital al zilelor noastre, un OM ars este invadat pe răni de larve devoratoare. 

Comentarii?

Vinovați?

Berevo(i)ești.

   Ai auzit până acum numele localității ăsteia?poate...   

Este locul unde, în secolul XXI, sclavia s-a reinventat în forma cea mai sălbatică cu putință: copii cu dizabilități, femei, bărbațí săraci, bolnavi, ținuți în lanțuri, supuși la chinuri inimaginabile, în văzul comunității.

 Lumea  este  oarbă.

Unde suntem?

Ce  se întâmplă cu  noi? 

Trăim într-un bal mascat, suntem mulțumiți doar  pentru că purtăm  costume și măști colorate?

Rămânem prizonierii  iluziei că mâine dimineață  va fi bine?

Mi-e ciudă  că-mi vin în minte doar întrebări.

rețete

Am și eu o prietenă, de fapt am mai multe, dar prietena de peste Ocean a fost colega mea de liceu, și, pentru că ea trăiește într-o altă lume, are grijă să mă informeze, din când în când ,cu tot ce crede ea de cuviință.
Ca să iau aminte.
În urmă cu vreo câteva minute, mi-a trimis depeșa de mai jos.
Cum eu am mulți prieteni în listă, m-am gândit că nu trebuie să-i transmit fiecăruia în parte ce i se poate întâmpla dacă are o Doroteea, cum a avut defunctul unchi al prietenei mele.
Sau al prietenului prietenei mele...sau, pur și simplu, dacă vreunei prietene îi trece prin gând .. știi cum este românul, cum aude ceva, fuga! și el.. să meargă la medicul de familie și să se roage să-i fac un set de analize..//

1. 
   Unchiul meu Damian era în stare bună de sănătate până când soția lui, mătușa mea Doroteea, la cererea fiicei sale, verișoara mea Tota, i-a zis:
   - Damian, împlinești 65 de ani, e timpul sa-ti faci un control medical.
   - Dar de ce? Mă simt foarte bine!
   - Pentru că prevenirea trebuie să fie făcută acum, când încă ești în putere, i-a replicat mătușa mea.
   Asa că, unchiul Damian s-a dus să-l vadă un medic.
   Medicul, de bună seamă, l-a trimis să-și facă toate examinările și analizele.Două săptămâni mai târziu, doctorul i-a spus că e destul de bine, dar are în atenție unele rezultate care trebuie să fie îmbunătățite. Apoi i-a scris o rețetă:
   Atorvastatina comprimate, pentru colesterol,
   Losartan, de inima si hipertensiune,
   Metformin, pentru a preveni diabetul zaharat,
   Polivitamine, pentru a crește imunitatea,
   Norvastatina, pentru tensiune arteriala,
   Desloratadina, pentru alergie.
   Cum medicamentele erau numeroase trebuia protejat stomacul și i-a dat Omeprazol și Diuretic pentru edem.
   Unchiul Damian s-a dus la farmacie și a plătit pentru medicamente o bună parte din pensie.
   Totodata, nemaiaducându-și aminte dacă pilulele verzi de alergie trebuie luate înainte sau după cele pentru stomac, iar cele galbene pentru inimă în timpul sau după ce a terminat masa, s-a dus iar la doctor.
   I s-a făcut așadar o mică descriere privind modul cum să fie luate doctoriile.
   Se simțea un pic tensionat și cumva deprimat, așa că i s-a mai dat să ia Alprazolol Succedal pentru
   dormit. Unchiul meu, în loc sa se simtă mai bine, se simțea tot mai rău.
   Ținea toate medicamentele într-un dulap din bucătărie și n-a mai putut ieși din casă deoarece nu trecea nici măcar o clipă din zi fără ca să nu ia câte o pilulă.
   Un necaz veni apoi peste unchiul Damian, câteva zile mai târziu, când a făcut gripă, iar mătușa mea i-a făcut patul ca de obicei dar, de aceasta dată, în afară de a-i da ceai cu miere, a chemat și doctorul.
   Acesta i-a spus că nu-i nici o problemă, dar i-a prescris Tapsin, Sanigrip ziua și noaptea, cu efedrină, pentru tahicardie Atenolol și a adăugat un antibiotic, Amoxiciclină de 1 gram la fiecare 12 ore, timp de 10 zile. Pentru o ciupercă și herpes i-a dat Fluconol cu Zovirax .
   Colac peste pupăză unchiul Damian s-a apucat să citească prospectele tuturor medicamentelor pe care le lua și a aflat care sunt contraindicațiile atenționările, punerile în gardă, precauțiile, efectele secundare și interacțiunile medicale.
   Ceea ce citea era îngrozitor!
   Nu numai că puteai să-ți dai duhul, dar puteai sa faci aritmie ventriculară, sângerări anormale, puseuri de greață, hipertensiune, insuficiență renală, paralizie, crampe, modificări psihice și o mulțime de alte lucruri oribile.
   Speriat de moarte, a chemat doctorul care l-a văzut și i-a spus să nu-și facă griji.
   - Liniștește-te, Dom' Damian, nu te agita, i-a spus doctorul, în timp ce i-a scris o nouă rețetă cu Rivotril cu un antidepresiv, Sertralina 100 mg. Și cum îl dureau încheieturile i-a dat Diclofenac.
   Ca urmare, de fiecare dată unchiul meu, apelând la farmacie, umbla și la pensie.
   Se simțea din ce in ce mai rău, motiv pentru care doctorul îi administra noi medicamente ingenioase.
   A venit și vremea când sărmanului meu unchi Damian nu-i mai rămânea nici un moment din zi în care să nu ia pastile și nu mai avea pic de somn în ciuda capsulelor pentru insomnie care i-au fost prescrise.
   A ajuns atât de rău că într-o zi, dând curs celor cuprinse în prospectele medicamentelor, muri.
   La înmormântare au fost toți dar cel care a plâns cel mai tare a fost farmacistul.
   Chiar și astăzi, mătușa mea spune că, din fericire, l-a trimis la timp la medic, pentru că dacă
   nu-l trimitea în mod sigur ar fi murit mai devreme.
   Acest e-mail este dedicat tuturor prietenilor mei, medici sau pacienți...!
   Ah, dacă unchiul Damian nu ar fi luat nimic și ar fi urmat un regim naturist cu pui fără piele, curcan,
   linte, ulei de măsline, fructe, legume de toate culorile, sărac in sare, fără adaos de zahăr, cu un
   pahar de vin roșu și ar fi mers pe jos șase mii de pași pe zi ar fi fost încă în viață și ar fi petrecut de minune.
   Transmiteți acest e-mail tuturor amicilor pe care îi cunoașteți, ca să nu ne părăsească precum unchiul Damian.//
   
   Eu aș recomanda altceva
    http://www.youtube.com/watch?v=Rk9gH6QcOf4
   
   tu ce spui?
   

cât mai valorează o viață?

motto: Omul s-a  născut liber și este  pretutindeni în lanțúri.
 J.J. Rousseau

Inițial, am  comentat o postare a unui domn , care aducea în discuție niște nume de femei celebre, foarte rele, ca ființe.

Totdeauna m-au înfricoșat femeile rele, mult mai mult decât bărbații răi. Nu mă refer, neapărat, la personaje istorice și literare cunoscute, ci la femei simple, ajunse monștri din cine știe ce motive.
După 89, circula o cărticică, scrisă de un procuror, inspirată din acțiunile petrecute prin sălile de judecată.
Diabolice atitudini..//
Îmi stă în minte o întâmplare văzută săptămâna trecută, pe care, oricât am încercat s-o șterg din memorie, nu vrea  să fugă și pace!//
Vorbele îmi treceau pe lângă urechi ca prin vis- doi polițiști puneau întrebări, răspunsurile veneau  repede, probabil că respectivii își notau în carnetele lor.
-Dacă vă mă amintiți ceva, să ne sunați, doamnă.//
N-am putut să pun  geană pe geană  toată noaptea,  asta nu contează, încercam  să-mi imaginez ce se întâmplase, aveam să aflu în drum către casă, când mi-a povestit fiul meu- doamna, o persoană respectabilă,  coafură în culoarea aurului stins,  haină de blană veritabilă, fusese atacată  în Piața Romană, rămăsese fără poșetă și cu  coloana vertebrală ruptă.
Înțelegi cum vine asta?
Ce dureri, ce chinuri?
 Ei bine, le-am auzit în timpul nopții, când nimeni n-a trecut să vadă dacă mai mișcă..
Patul ei era lângă ușă.
Și ușa larg deschisă, deschisă chiar în spatele ei. 

Toată noaptea.
......................................................................
Urma să plec, așteptam ca un leu în cușcă..

Puțin înainte de prânz, cu o trusă de toaletă într-o mână, doamna blondă a reușit cu chiu , cu vai, să se ridice, îi vedeam chipul   încleștat de durere, femeile suportă  mult mai  altfel suferința, asta cred eu, a parcurs cei  trei/patru  metri până la ușa toaletei cu mare, mare greutate, nimeni nu putea s-o ajute, trecuse o infirmieră urâtă, da, sunt femei  care își poartă sufletul lipit pe frunte, a strigat ceva, n-a luat-o nimeni în seamă..
Ușa  grupului sanitar a rămas cam multă vreme închisă,  cele câteva femei suferinde din salon  s-au speriat,  există un buton de alarmă, apare aceeași față verde, așa am văzut-o eu, deschide ușa  dând-o  larg de perete, stă dincolo o clipă, revine.
-Păi da,  uite ce-a făcut, s-a  p...t pe jos, nesimțita..

 Te întreb pe tine, urându-ți  să nu ajungi în viața ta într-un spital- ai idee ce  mai reprezintă viața?

altfel

total interzis persoanelor  care nu au umor. Grav bolnav fiind, un bărbat  este dus la spital. De ore bune, rudele  așteaptă  pe hol. În sfârșit, apare un medic obosit, foarte abătut. Îmi pare rău,  că trebuie sa vă dau o veste proastă, spune el, privind fețele îngrijorate -singura speranță pentru  ruda dumnevoastră este transplantul de creier. Este, încă, experimental, riscant  chiar..  din punct de vedere economic- întru totul pe seama dumneavoastră.   Rudele au primit vestea, total bulversate. . Își revine cel mai puternic și întreabă:  Domnule doctor, am putea ști cât costă această operație, acest transplant?   Depinde, vine imediat răspunsul - 5.000 euro costă  creierul de bărbat, 200 euro cel de femeie.  Se lasă o apăsătoare liniște, timp în care bărbații din sală își ascund râsul, evitând privirile scormonitoare ale femeilor .  Unul dintre ei, ros de curiozitate, întreabă: Domnule doctor,  totuși, de ce această diferență  atât de mare, ca preț? Inocenta întrebare aduce zâmbet pe fața medicului, care explică:  Cele femeiești costă mai puțin,  pentru  că sunt creiere folosite, celelalte sunt ca noi.   Salutări tuturor bărbaților care au zâmbit la jumătatea poveștii!  Pupici femeilor care au râs  la sfârșit!  p.s. sigur , la final  de săptămână,  putem glumi, pe orice temă, eroii fiind – femeia și bărbatul;  sau –bărbatul și femeia! așteptăm !