ce e al meu

 e și pe culme, asta mi-e toată averea.

O singură familie din tot satul, ai lu  Mielcioiu, ea, mică, rotofeie, un dovleac ridat, basma  albită de atâta spălat, el, înalt,slab,

 bălăngănindu-și mâinile  în mers.

Casa lor, câțiva stâlpi subțiri de lemn, prispa îngustă și o cămăruță, două ferestre cât palma, una  spre drum, treceam prin dreptul ei de două ori pe zi, dimineața în drum spre școală, la prânz , către casă.

Curtea , mică și ea, mereu curată- o grămăjoară de lemne,  puse cap la cap, câteva orătănii, un câine  bleg, fără coteț. Și cam atât.

Erau cei mai săraci din  tot satul.
 Români. 

De unde veniseră, cine le erau rudele   sau dacă aveau , uite asta   nu-mi amintesc să fi știut vreodată. 
Îi vedeai  adeseori, traversând satul,  ea, doi  pași în urma lui.

Nu cereau nimic  de la nimeni.
Cum de mi i-am amintit? am văzut zilele trecute, pe un peron,  două suflete- pereche. 
N-am îndrăznit să fac o poză, deși ..//

Au un loc al lor, lângă calea ferată, la ieșirea din Bradu. 

Al cui o fi terenul, dacă încalcă proprietatea cuiva sunt chestiuni la care nu cred că s-au gândit vreodată.

Cât rămân acolo, nu știu.

Căruțele, mereu altele, puradeii, mereu alții.

Alte fuste crețe, alte pălării mari cât roata carului.

S-a întâmplat să ne întoarcem acasă pe înserat și să fie  coborâtă bariera. Cu un fel de teamă, trag cu ochiul- ard  în flăcări  înalte focurile,  fețe  bărbătoase se uită în tuciul  de pe pirostrii,  doi pași mai încolo,  mustăcioșii  beau  berea  din  bidoane la  doi litri, îmbrăcați pe jumătate, puradeii chicotesc nestingheriți prin ierburi, ascunzându-se în spatele  celor câteva sălcii care  își leagănă  crengile subțiri sub plesnetul austrului.

Nu le pasă de ploaie, de frig,  de microbi.

Vaccinul? 

Poate peste câteva generații.

Sau poate niciodată.//

 cum o fi cu vaccinul?