e și pe culme, asta mi-e toată averea.
O singură familie din tot satul, ai lu Mielcioiu, ea, mică, rotofeie, un dovleac
ridat, basma albită de atâta spălat, el,
înalt,slab,
bălăngănindu-și mâinile în mers.
Casa lor, câțiva stâlpi subțiri de lemn, prispa îngustă și o cămăruță, două ferestre cât palma, una spre drum, treceam prin dreptul ei de două
ori pe zi, dimineața în drum spre școală, la prânz , către casă.
Curtea , mică și ea, mereu curată- o grămăjoară de
lemne, puse cap la cap, câteva orătănii,
un câine bleg, fără coteț. Și cam atât.
Erau cei mai săraci din
tot satul.
Români.
Români.
De unde veniseră, cine le erau rudele sau dacă aveau , uite asta nu-mi amintesc să fi știut vreodată.
Îi vedeai adeseori, traversând satul, ea, doi pași în urma lui.
Îi vedeai adeseori, traversând satul, ea, doi pași în urma lui.
Nu cereau nimic de la
nimeni.
Cum de mi i-am amintit? am văzut zilele trecute, pe un peron, două suflete- pereche.
N-am îndrăznit să fac o poză, deși ..//
Cum de mi i-am amintit? am văzut zilele trecute, pe un peron, două suflete- pereche.
N-am îndrăznit să fac o poză, deși ..//
Au un loc al lor, lângă calea ferată, la ieșirea din Bradu.
Al cui o fi terenul, dacă încalcă proprietatea cuiva sunt chestiuni la care nu
cred că s-au gândit vreodată.
Cât rămân acolo, nu știu.
Căruțele, mereu altele, puradeii, mereu alții.
Alte fuste crețe, alte pălării mari cât roata carului.
S-a întâmplat să ne întoarcem acasă pe înserat și să
fie coborâtă bariera. Cu un fel de
teamă, trag cu ochiul- ard în flăcări înalte focurile, fețe bărbătoase se uită în tuciul de pe pirostrii, doi pași mai încolo, mustăcioșii
beau berea din bidoane la doi litri, îmbrăcați pe jumătate, puradeii chicotesc nestingheriți prin
ierburi, ascunzându-se în spatele celor câteva sălcii care își leagănă crengile subțiri sub plesnetul austrului.
Nu le pasă de ploaie, de frig, de microbi.
Vaccinul?
Poate peste câteva generații.
Sau poate niciodată.//
cum o fi cu vaccinul?
