mergi la cer!

De Vinerea Patimilor,am cântat Prohodul.
La Schit.
Este o mare bucurie pentru mine, o stare pe care nu o pot descrie în cuvinte, pentru că este ceva ce se adună în suflet.

La fel de frumos a fost momentul înconjurării bisericii ,în cântec înălțat Domnului.
Din când în când, peste dangătul clopotului tresărea ciripit de păsărele.
In jur, verde pădurea, deasupra -cerul albastru, cântec
de slavă, bat clopotele, lumea se umple de speranță.
Și mulți tineri, n-a mai contat că unii aveau freze țepoase și blugi rupți în genunchi- toți tăceau smeriți, erau serioși, ascultau.
Pentru câteva ore, lumea aceea a vibrat în același sens- același crez nemărturisit.

Sigur, mi-aș fi dorit să fi mers în satul meu,din lunca Argeșului, inundat în miros de tămâie, de zambile( poate că se vor fi trecut, deja), de leuștean proaspăt, în satul meu cu mulți copii îmbrăcați în hăinuțe noi, sfioși, dar mândri...să fi salutat femeile cu basmale negre, adunate sub barbă!
În ”Vinerea Patimilor”, lumea toată este curată!
.
" Mergi la cer și te așază/ lângă Tatăl creator/ Tu ce lași în urmă pace/ Isuse salvator"

ca un fel de comunicare

 Sunt unele cuvinte pe care, atunci când le auzi, le și  vezi.

Dacă vreau să transmit o stare, starea mea, cuiva,  ar trebui să pot  să(-mi) traduc, mai întâi, simțămintele mele în  capacitatea celuilalt de a putea înțelege și trăi ceea ce eu  simt și vreau ca și el să simtă.

El(ea)  nu este de față, așa că eu nu pot să transmit decât starea mea.

Ador înserarea! chiar dacă, nu chiar mereu, asta aduce cu sine un fel de tristețe, acea tristețe  a gândului că  noaptea ar fi  mai puternică decât ziua.

Pentru că o acoperă.

Seara aduce un strop de magie,nu-i așa?