Mustoase, plesnind în coajă, căzuseră primele nuci.Vara își murmura alene cuvinte de rămas-bun
Început de toamnă, risipit în emoții și melancolii . Întâia mea zi într-o școală nouă, mare și frumoasă.
Terminasem facultatea în urmă cu doi ani.Navetă deloc ușoară, autobuzul pleca din autogară la 11.
100 de km zilnic, jumătate la ducere și tot atâția la întoarcere.Stații multe și dese, urcau țărani cu saci și pachete, mai mici, mai mari, un covor, o găleată cu brânză, un sac de var, două/trei găini, un cărucior de copil. Nu erau interdicții sau poate că erau, cine avea timp să ia seama?
Autobuzul ar fi trebuit să oprească în fața școlii la 12,30. Nu se întâmpla mereu așa, mai ales sâmbăta, când ajungea cu câteva minute după unu.Eram vreo zece navetiști, toți aveam în orar primele ore.
Cu toate cataloagele în brațe, pe coridor, ne aștepta directorul.
Tiranul. Nu l-am văzut zâmbind niciodată. Prin ușile sălilor de clasă, lăsate intenționat deschise, ochii și urechile elevilor urmăreau reacțiile celor două tabere. Bibliotecara și secretara își încrucișau uităturile complice. Subit, femeile de serviciu își căutau de lucru în magazia de lemne.
Simțeam că mor câte puțin, de fiecare dată, văzând privirea aceea incoloră, maxilarele încleștate, fața împietrită.
Ce puteam face? Număram zilele.
Era o problemă și îmbrăcămintea.
De atâta înghesuială, ajungeam deseori, cu hainele boțite.Mi-a venit ideea să duc în cancelarie, săptămânal, cate o fustă- două , în cute sau cloș.Prin regulament, femeilor li se interzicea să poarte pantaloni la clasă.
Dacă eram în criză de timp, trăgeam repede fusta peste pantaloni, până la pauză, când, în laboratorul de biologie al colegei de navetă, urma să fac operația completă de echipare.
Seara, când suna clopoțelul, fusta își ocupa locul în cuier, pe un umeraș, să fie pregătită pentru următoarea zi.
Îmbrăcam pantalonii.
Într-o dimineață, o învățătoare l-a surprins pe director, măsurând, cu o riglă, lungimea fustei din cuier.//
Zăpușeală.Ploaia repezită abia dacă a stropit asfaltul încins. În stație, lume multă, care încotro.
L-am zărit tocmai când urcam.
O mână de om, un moșneguț, speriat parcă. Prin ușa, încă deschisă a autobuzului, i-am recunoscut privirea spălăcită, căutând un punct de sprijin.
