un alt fel de a revedea

Arbori înalți străjuiau aleea din dale roșcate, rostuite cu grijă. Ici-colo, scăldate în  amestec de rouă și brumă, pălăriuțe  de tufănele se iveau  printre  frunze.
 Mustoase,  plesnind în coajă, căzuseră primele nuci.Vara își murmura alene cuvinte de rămas-bun
Început de toamnă, risipit în emoții și melancolii . Întâia mea zi într-o școală nouă, mare și frumoasă.

Terminasem facultatea în urmă cu doi ani.Navetă deloc ușoară, autobuzul pleca din autogară la 11. 
100 de km zilnic, jumătate la ducere și tot atâția la întoarcere.Stații multe și dese, urcau  țărani cu saci și pachete, mai mici, mai mari, un covor, o găleată  cu brânză, un sac de var,  două/trei găini, un cărucior de copil. Nu erau interdicții sau poate că erau, cine avea timp să ia seama?
Autobuzul ar fi trebuit să oprească  în fața școlii la 12,30. Nu se întâmpla mereu așa, mai ales sâmbăta, când  ajungea  cu câteva minute după unu.Eram vreo zece navetiști, toți aveam în orar primele ore.
Cu  toate cataloagele în brațe, pe coridor, ne aștepta  directorul.
Tiranul. 
Nu l-am văzut zâmbind niciodată. Prin ușile sălilor de clasă, lăsate intenționat deschise, ochii  și urechile elevilor  urmăreau reacțiile celor două tabere. Bibliotecara și secretara își încrucișau uităturile complice. Subit, femeile de serviciu își căutau de lucru în magazia de lemne.
Simțeam că mor câte puțin, de fiecare dată, văzând privirea aceea incoloră, maxilarele încleștate, fața împietrită.
Ce puteam face? Număram zilele. 

Era o problemă și îmbrăcămintea.
De atâta înghesuială, ajungeam deseori, cu hainele boțite.Mi-a venit ideea să duc în cancelarie, săptămânal, cate o fustă- două , în cute sau cloș.Prin regulament, femeilor li se interzicea să poarte pantaloni la clasă.
Dacă eram în criză de timp, trăgeam repede fusta peste pantaloni, până la pauză, când, în laboratorul de biologie al colegei de navetă, urma să fac operația completă de echipare.
 Seara, când suna clopoțelul, fusta își ocupa locul în cuier, pe un umeraș, să fie pregătită pentru următoarea zi.
Îmbrăcam pantalonii.
Într-o dimineață, o învățătoare l-a surprins pe director, măsurând, cu o riglă, lungimea fustei din cuier.//

Zăpușeală.
Ploaia repezită abia dacă a stropit asfaltul încins. În stație, lume multă, care încotro.
L-am zărit tocmai când urcam.
 O mână de om, un moșneguț, speriat parcă. Prin ușa, încă deschisă a autobuzului, i-am recunoscut privirea spălăcită, căutând un punct de sprijin.

să fim, din nou, copii!

Îmi plac toamnele!  Cu toată vraiștea de nuanțe și senzații pe care o aduc.
Îmi place starea florii din frunze, a ierbii, a străzii și mai ales  a copiilor. A copiilor mei, pe care, cu ochii minții, îi văd iarăși  târându-și ghiozdanele doldora de cărți ,  culori , foi rupte,  creioane fără vârf,  câte o jumătate de măr, lipită de coperta vreunui caiet..și serile noastre, fiecare povestind cu haz  câte și mai câte.
 Îmi plac toamnele mele de profesoară , ședințele cu părinții  bobocilor dintr-a cincea,  cu  zeci de întrebări, ochii mirați,  degete  plimbate prin părul ciufulit,  foșnet  de  foi, miros  de vopsea,   curtea plină de larmă..
Vizita cuiva m-a trimis cu gândul  la însemnările  de anul trecut..
Fuge vremea!

 

bastonașe cu aromă de gutui

Întâia mea zi de școală se risipește printre întâmplări.

Aveam trei rânduri  de  bunici, adevărată comoară!

 Trei bunici iubitoare!

În prima  zi de școală, am pierdut-o pe cea mai dragă dintre ele, măicuța,  mama adoptivă a tatei. 
Întâmplare greu de înțeles pentru un  copil . //

Prinși în treburile lor, care nu se terminau decât odată cu lăsarea nopții, părinții mă lăsau în grija bunicului văduv.

 Era pădurar. 
Nu pleca niciodată fără bastonul lui alb, pe care  nu știu din ce arbore și-l făcuse.

Nu se sprijinea  în el, îl purta pe mână.//
Era o toamnă dulceagă, mai mult o prelungire arămie a verii, care nu se îndura să  plece.

În fâlfâiri  ușoare de vânt, gutuiul din curte, sub care mama îmi așezase masa pentru lecții,  își răsfira,  generos, roadele..
Poate că plecau, în zboruri lungi, cocorii.
Raze blânde se odihneau pe caietul meu.
Afurisite, linioarele nu înțelegeau  că au căsuțe.
Ieșeau prin ferestre.
Ca niște degete strâmbe .
 În cârlionți zurbagii, fără codițe, bastonașele se zbenguiau în voie, care pe unde.

Tremuram de frica doamnei Ana Tănăsescu, care îl învățase carte și pe tata. El zicea  că,   de rea ce este,  doamna are o spărtură în cerul gurii.

Linioarele se învălmășeau printre lacrimi..//

Și-a odihnit, pentru o clipă, mâna pe creștetul meu.

Fără vreo vorbă, a pus bastonul alb pe masă. Lângă caietul meu de caligrafie.
Nu știu dacă i-am înțeles gestul.

Frica a dispărut.
Ca prin minune, bastonașele au început să curgă. Liniștite, cuminți, unul în spatele celuilalt. Fiecare în căsuța proprie.

În zvon ușor de frunze aromate , linioarele  s-au aliniat, în șiruri drepte, ca niște soldăței, văzuți dintr-o parte.//

Talițu era pădurar.
Pentru  copaci..
Pentru mine, a fost întâiul dascăl.
 cine te-a învățat să scrii?