singură, crăiasa nopții

 Gravă, rece, solitară, își sprijină într-un cot străveziu măreția.
Doar câteva stele rătăcite, mirate și ele de atâta îndrăzneală, rămân să-i țină de urât.Cu stângăcie, pâlpâie sfioase pe furiș.
 Broboadă cernită pe margini, aruncată peste pletele umede ale nopții tăcute, cerul și-a oprit respirația.
Bradul din fața ferestrei mele își poartă atent cerceii de conuri,  temător să nu-și piardă vreunul. Are motive să fie mândru și noaptea. În lumina slabă  care colorează întunericul podoaba lui aruncă reflexe întunecate.
 Vopsiți în toate simțirile firii, de o neasemuită mână, ascunsă în zeci de nuanțe, frasinii și mesteacănul  își adună, resemnați, tăcerea între crengi fragile,abia în iarnă vor mai primi haine moi, cu glugi de ninsoare.
Două care fără roți, unul mic și altul mare, clipocesc în   felinare.
Obosită de lunga-i plimbare printre vălătuci de iluzii,  luna se așază într-un cuib  pufos de nori .
Cască discret pe sub batista cu străluciri de pulbere albă, clipește printre gene lungi de vise și se culcă.
Credincioase, cele câteva stele rămân să-i vegheze somnul.//
Mâine, ca și ieri, i se vor închina poeții, compozitorii îi vor  aduna în tonuri diverse parfumul,  pictorii îi vor imortaliza profilul de zeiță neînțeleasă.
Tăcută, ea își țese inconștienta-i grație...