și copacii mor câteodată

În armură deasă, strălucind în atingeri de șoapte, s-au aliniat, unul lângă altul, străjuind gardul. De cum dă colțul ierbii, până toamna târziu, ulmii ocrotesc, în felul lor, curtea, casa,  poarta, drumul. Înalți, frunzoși,  își freamătă miile de brațe într-un dans ușor, urmându-și  muzica  interioară,  în tonuri vii, de verde proaspăt...
Într-o zi,unul dintre ei  s-a schimbat la față.

 Discret, s-a închis în umbrele înserării.Peste o săptămână, puterile i-au slăbit de tot..Bătrân bolnav, cu brațe obosite, și-a strâns galbenul sub pleoape.Confrații își leagănă crengile în bătaia ușoară a vântului de seară. L-au uitat.Gureșe, în zvon de mișcătoare răsuciri, în zborul  lor mereu grăbit , până și păsările îl ocolesc. Uituce și zglobii, se ascund în alte locuri vii.
Singuratic, uscat de tristețe, își ține singur de urât.Lacrimi  cuminți se ascund în orbitele lui goale.
Doar timpul  își ticăie clipa...

p.s. îți plac copacii?

pietre și întrebări

O piatră oarecare.

  În mijlocul drumului.

 Există. 

Mai puțin reală decât dacă o  vezi printre celelalte.

O senzație pură.

 Dincolo de ea? lumea/eu, tu, timpul.

                                                                 Cine este colecționarul?

 Piatra adună pași/umbre/treceri.

Eu tind către mine.

Tu exiști. 

Suntem  motive decorative într-un vis fără vârstă.

Semănăm ?

De la distanță!//

chiar semănăm, tu ce zici? 
 te rog,  ascultă!