o singura data pe an!

Mi-am daruit o saptamana.
Intreaga.
Am zburdat in voie, fara oprelishti, fara spaime.
Prin toate coltzurile trecutului.
Am zambit, m-am intrebat, m-am intristat, am ras, m-am dus incoace si incolo.
Pe bucatzele.
Astazi este ziua intregului.
A prezentului.
Sunt prima care shtie asta.
Pana ieri/alaltaieri, numaram telefoanele, ashteptam florile, felicitarile si, de ce sa nu fiu sincera, darurile.
De la o vreme, oamenii , chiar si unii dintre cei apropiatzi, uita sau vor sa uite. Le au pe-ale lor.
Ce sa zic? Asta e.

Este ziua mea!!!
Imi ofer o felie mari de bucurii.

Voua- cate una de tort!
Si vin roshu!
Aducetzi muzica!


FOTOGRAFIA
Din balconul devenit o mica sera, priveshte padurea , peste care se despletesc raze de lumina. Mangaie cu gandul mesteacanul solitar, apoi se intoarce catre albumul de pe genunchi .
Din fotografia ingalbenita de vreme, zambetul fetitzei cu panglici in par ii arata o strungareatza nostima.
Este EA - la patru ani .
Imbracata in rochitza de marchizet, cu platcutza . I-o lucrase tanti Niculina lui Iedu, o cucoana, cu zambet blajin si par bogat, ondulat . Se revede mergand cu " maicutza", asha ii spunea bunicii dinspre tata, la proba . Era un chin sa se lase mishcata in toate parztile si sa ztina mainile departate de corp, sa nu se intzepe in acele cu care era prinsa rochitza. Pana la urma, ieshise . Era chiar frumoasa. Bunica nu mai contenea laudand-o cat de bine ii vine rochitza roz, la care i se asortase un pompon uriash.
EA sta pe un scaun inalt, de o parte si de alta, parintzii. Mama poarta parul negru in bucle, rasucite cu drotul, fusta de stofa, taior si o bluza cu guler brodat in casa . Pantofii? Shi-i amintehste cu neretzinuta bucurie, dar si cu emotzie- erau roshii, dintr-o piele moale si lucioasa, ca manusha. Avea sa afle mai tarziu ca fusesera cumparatzi de tata," pe cartela", de la Bucureshti.
Asha era in anii aceia, cand el lucra la CFR si avea " buletin de capitala".
Renuntzase la actul ala , fara sa shtie ce comoara pierde.

De dragul pamantului.

Pantofii roshii ai mamei erau pentru fetitza de atunci o lume.
Lumea ei .
Pandea cu sufletul la gura plecarea parinztilor dupa treburi, ii scotea din cutia lor cafenie cu floricele, unde erau pastratzi cu multa grija, ii incaltza si apoi facea caztiva pashi, incoace si incolo, de-a lungul mesei, in fatza unei oglinzi mari. Ii placea sa le auda scartzaitul moale si sa le mangaie curelushele subtziri , prinse in catarame de metal.
Tatal este inalt, blond, spatos si poarta palarie neagra. Parca simte si acum mana lui puternica, dar calda, in care ii tzinea degetele firave de copil. In spate- o panza cenuhsie. Isi aminteshte tot mai clar unde si cand a fost facuta fotografia aceea - la TARGUL TITULUI- intr-o toamna , pe 14 septembrie.
In fiecare an, pana a absolvit liceul , mergea, la inceput cu parintzii, apoi cu prietenele, sa se distreze urmarind un spectacol grozav, pentru acei ani- circul cu dresura de sherpi, cai si catzei, muzica , barcutzele ce se invarteau intr-un iuresh salbatic, tombola, unde puteai avea noroc sa cashtigi o ratzusca shchioapa , o muzicutza , o agrafa. Erau nelipsitzi nishte barbatzi guralivi, care ii indemnau pe trecatori sa primeasca de la papagalii lor," dresatzi" , biletzele care "preziceau viitorul". Trebuia sa te feresti de tzigancile cu fuste largi si cretze, care te ademeneau sa-ti ghiceasca alesul, cerand in schimb 1 leu, mere , gogoshi sau turta dulce. Meshterii olari si cojocari isi laudau marfa, inghesuita pe unde apucase fiecare-pe jos, pe saci sau pe cate o masa, adusa de departe, cu cateva zile inainte. Se intreceaucu negustorii de acadele si de suc, care te chemau sa gushti, dar si sa cumperi limonada de la ei. Mirosul mustului se simztea de la intrare. Pe gratare sfaraiau micii.Targul era ashteptat ca o mare sarbatoare.
Lumea satelor de pe valea Argeshului se pregatea din timp: tinerele nemaritate isi faceau haine noi, tinerii isi lustruiau pantofii si freza, cu ulei de nuca, gospodinele adunau din ograda tot ce se putea vinde la un pretz bun, iar barbatzii pregateau caii si carutzele de cu seara.
Cei mai fericitzi erau copiii.
Targul tzinea 3 zile, dar ziua de 14 septembrie era cea mai frumoasa.

Inchide incet albumul, spunandu-si in gand, cum a mai facut-o de multe ori, fara sa se poata tzine de cuvant, ca la sfarshitul acestei veri , se va intoarce sa revada locul unde se organiza in fiecare an, in septembrie, TARGUL si sa guste - cat a mai ramas - din farmecul lui.

babacu

Nu radea niciodata .
Chelia si fatza rosie , rotunda , pe care spanzurau ochelarii cu o rama groasa, cafenie , il faceau mai de temut decat atitudinea . Ochii mici , cenushii ne tineau atent sub observatzie , astfel ca in clasa nu se auzea nicio shoapta. Adresandu-ni-se, asta se intampla de cate ori chema la lectzie cate doi sau trei elevi, epuiza intreg campul lexical al preocuparilor noastre de popor mioritic" berbeci", "oi", "ciobani"," la pascut" , "miei".
Daca nu folosea creta , cu care in timpul unei ore de curs umplea de doua-trei ori tabla , se mishca incoace si incolo, tinandu-shi mainile la spate, calcand apasat cu galoshii care ii protejau pantofii.
Dupa primul trimestru, chimia devenise spaima tuturor elevilor de la clasele de real unde preda . Cine promova la el era un om fericit . Nu exista lectzie de zi , asha ca- aldehide, cetone, benzen, hidrocarburi, trinitroglicerina- erau teme de care nu aveai cum sa scapi nici in visele tale de adolescent indragostit . Notele primite cel mai des erau cele de 2, unii , mai norocoshi, se puteau lauda cu nota 6 , daca shtiau teoria perfect si nu puteau rezolva problema data . Catziva aleshi ai sortzii erau rasplatitzi cu 9. Ei shtiau tot.
Pana la sfarshitul anului scolar, totzi shtiam aproape tot manualul , la orice ora, din zi sau din noapte am fi fost intrebatzi .
La bacalaureat ne-am ales chimia ca proba de examen , iar notele au fost cele mai bune.
Doi ani ne-a fost diriginte ; nu-mi amintesc sa ne fi intrebat vreodata ce vrem sa devenim ori sa-si fi dorit sa afle cate ceva despre noi , despre gandurile si sperantzele noastre . La banchetul de absolvire l-am vazut razand prima oara , cand un coleg talentat si rebel a compus o epigrama despre Ali-Baba si cei 40 de hotzi .

Nu l-am revazut de atunci niciodata ; niciunul dintre colegi nu l-a mai intalnit.

M-am gandit de multe ori la orele noastre de chimie din laboratorul mirosind a tot felul de solutzii si de substantze . Un fel de duioshie , amestecata cu un respect , de care n-ash fi putut pomeni in anii de shcoala , a inlocuit frica pe care o simtzeam cand trebuia sa ies la tabla .
Shtiu si astazi cateva formule din chimia organica si anorganica ; deseori am rezolvat , cu fiii mei sau cu elevii carora le-am devenit diriginta, cand se plangeau de chimie, de-a lungul anilor, probleme , deshi specialitatea mea este una care nu i-ar fi placut nicicum fostului meu profesor.
Timpul rabdator a facut din figura aceea inspaimantatoare un batranel , pe care il asociez , zambind , ori de cate ori imi vine in minte, cu porecla pe care i-am dat-o noi in anii de liceu .

ps. atzi avut si voi vreunul?

fara ghilimele

Tot mai des, in imprejurari cam nepotrivite, aud- cine nu are batrani sa-shi cumpere.


Mi-au venit in minte.
Pentru ca erau buni, frumoshi si nu voiau sa shtie ca lumea se imparte in tineri si batrani.
Erau ei.
Atat.

Le spuneam simplu: mosh Andrei si tusha Vasilina. Nu ne erau rude . Erau vecini. Locuiau peste drum de casa noastra.
Mosh Andrei era nevazator din nashtere.Tusha Vasilina il purta numai in alb- era singurul pe care il tzin minte imbracat asa. Panza din care erau facutzi , atat pantalonii, cat si camasha, peste care ishi punea o curea neagra, era tzesuta in casa. Din canepa toarsa subtzire si tzinuta in leshie, sa se inalbesca si sa se faca moale.
Toata ziua , el impletea maturi: mici -pentru periat hainele, mari - pentru casa . Facea si maturi din nuiele , pentru curte. Lucra fara sa vorbeasca.Se dusese vestea despre meshteshugul lui , asha ca maturile aveau mare cautare.
Seara canta la clarinet. Nu shtiu cine i-l cumparase. Shtiu doar ca sunetele , cand triste, cand vioaie, ma incantau si abia ashteptam sa le ascult. Am adormit de multe ori, acolo, in casutza lor, cu ferestre de inaltzimea clarinetului, in timp ce ai casei ma tot cautau.

Mos Niculaie era meshter- potcovea caii tuturor satenilor, repara o sapa, punea spitze unei biciclete sau incuietori la portzi. Altoia pomi- in forma de T. Ne da vara nishte prune mari si gustoase, pere galbene si moi. Ingrijea cu mare dragoste " gradina boieresca".
Nu intelegeam pe atunci de ce i se spunea boiereasca, am aflat mai tarziu. Era o livada mare cu multi ciresi. Il insotzeam , de multe ori , cand"oblojea" rana cate unui ciresh batran sau rotunjea coroana vreunuia tanar.
Eu il ajutam cum puteam, pentru ca miercuri seara imi da voie sa ascult, la radioul lui cu galena , teatru radiofonic pentru copii. Am ascultat prima oara- mai apoi a cumparat si tatal meu un aparat mic- "Per Gynt".
Intr-o seara tusha Dumitra m-a chemat pe la ei. Am intrat tustrei in "odaie". Dintr-o cutie mare, mosh Niculaie a scos o mashinarie cu palnie , a invartit o manivela si au inceput sa se auda niste sunete minunate. Am ascultat la gramofonul lor voci despre care aveam sa aflu mai tarziu multe poveshti: Maria Tanase, Ioana Radu, Maria Lataretu.

In capatul ulitzei, la doua gospodarii de noi, era o casa mare, cu ferestre luminoase, din care radeau, in toate anotimpurile, garoafe rosii, de ghiveci, ingrijite de coana Vetuta- o doamna cu coc si cu papuci usori, de catifea.
Domnul Ionel lipsise o vreme, se vorbea in soapta despre asta-fusese la canal. Fratele lui traia in Baragan). In casa lor am vazut prima biblioteca adevarata. Mi-au imprumutat multe cartzi. Cate una. O inveleam intr-o foaie de ziar , nu indoiam foile . Puneam un semn lucrat in casa, pe panza de etamina , cand imi intrerupeam lectura.
Domnu' Ionel purta halat de casa. Avea mustatza si par lung, argintiu, pe care il pieptana uitandu-se in oglinda mare de langa biblioteca.
Cand nu duceam cartea la timp, ma privea aspru si ridica amenintzator un deget. Dumnealui mi-a spus primele cuvinte in limba franceza si in germana. Din cand in cand, imi cerea caietele de teme, se uita , dar nu spunea prea multe vorbe. Intelegeam ca nu sunt gresheli.
Odata, cand a venit vremea sa dau examen de admitere la liceu, i-a spus tatalui meu , care se cam impotrivea, din cauza banilor, ca greseshte mult daca nu ma ajuta.

Cum ash putea uita vreodata fiintzele acelea minunate, care mi-au dat- fara sa le cer- atat de mult din frumusetzea sufletului lor de OAMENI?

diminetzi( mai) sarace

O imita vocea unei doamne.
Scriu despre ea cartzile de zoologie.
Ii arata maretzia atlasele.
O shtia si Geo Bogza.

Am auzit-o , in copilarie.
In cateva diminetzi.
Cristal perfect in triluri de soprana shcolita in bratzele cerului, stropit de roua, inveselit in jocul de-a v-atzi ascunselea al lunii si al soarelui.
Galgairi de izvor, scanteieri de lira, tonuri fara vorbe, atingeri fara degete..

A disparut.
A mai auzit-o cineva?

Saptamana trecuta, in casutza de la tzara, m-am gandit la ea. M-am trezit devreme.
Cantau crengile .
Si firele de iarba.
Si cerul.

Fara ea.
Am gasit-o intr-o rima.

Ni s-a furat ciocarlia?


Daca ma gandesc, nici privighetorile nu se mai aud.
Nu-mi mai pun intrebari..cerul pare mut.
Si campia tot mai singura…

o lume de copii

Avem nevoie de bucurii.
Unele sunt atat de frumoase, ca vrem sa se repete, din cand in cand.
Au primit nume - ziua copilului/ femeii/ pamantului/ libertatzii.
Imi plac sarbatorile!
Imi plac si mai mult copiii.
Iubesc fericirea din ochii lor.

Dar ceilaltzi pe care nu-i vede nimeni niciodata fericitzi?
Cineva a scris pe blog despre ei. I s-a raspuns in limitele aceluiashi registru.

Mi-am amintit de o insemnare veche- eu- copilul, eu- mama copiilor mei.
Astazi asha intzeleg ziua copilului. A copilului etern.
Incepem prin a fi copii. In suflet ramanem totdeauna copii.
In fiecare dintre noi zburda/ plange / rade//iubeshte/se revolta un COPIL...

Era o seara de iarna. In camaruta mea luminata de o lampa cu gaz, careia mama ma invatase sa-i sterg sticla cu o carpa moale, inainte de a aprinde fitilul, pentru ca lumina sa fie mai puternica, imi faceam lectiile. La geometrie. Eram in clasa a VI-a. Nu era simplu. Pe atunci , imparteam gloria clasei cu un coleg .Fiecare se credea mai puternic decat celalalt, mai ales la matematica. Manualul era subtirel si avea foile dintr-o hartie aspra. Erau elemente de teorie, urmate de multe exercitii.
Dupa cateva incercari de a rezolva tema, dintr-odata , am reusit sa aplic si sa inteleg teorema potrivit careia-as vrea sa nu gresesc nimic din ceea ce-mi amintesc-"Inaltimea, intr-un triunghi dreptunghic, este medie geometrica, adica proportionala , intre segmentele determinate de ea pe ipotenuza".
Mintea mi s-a luminat! In viteza, am lucrat toate exercitiile, nu numai tema data .
Eram cel mai fericit copil!

In clasa a XI-a , purtam , obligatoriu, la scoala, un sarafan bleumarin , deloc placut. Cand tatal meu, intr-o sambata, mi-a adus , la camin -i se spunea si internat- printre alte lucrusoare, o curelusa alba, de plastic, cu care uniforma mea capata ceva aparte, a fost ca si cum cordonul era al fetei din poveste.

In urma cu 18 ani , fiul meu cel mare a mers la examenul de admitere la Universitea Bucuresti. Eu si fratele lui, care terminase clasa a 3-a, l-am insotit. Locuiam tustrei in" Hotelul Venetian", din centrul capitalei, iar examenele- 3 la numar- matematica, limba romana , filozofie, se sustineau in cladirea de la "Leu". Drumul nostru cu metroul in fiecare dimineata, plimbarile mele cu fiul cel mic in Gradina Botanica, in timp ce fratele lui era in examen, asteptarea rezultatului care ne-a umplut sufletele de bucurie au fost momente pe care nu le poate inlocui nimic niciodata .
Eram tustrei foarte fericiti!
Nimic nu mai conta.

Au trecut anii. Am invatat sa vad fericirea in fel si chip: intr-un apus de soare, in primii fulgi de zapada, in momentul in care un fost elev , dupa mai multi sau mai putini ani, recunoscandu-ma , imi spune: Sarut mana, doamna profesoara!, intr-o coafura frumoasa , in lumina din ochii elevilor, cand le place lectia , intr-un palc de maci , in clipocitul ploii, in colindele copiilor, in Lumina Invierii, in lectura unei carti bune, in florile care mi se ofera, in somnul linistit, in reintalnirea cu fosti colegi de scoala, in jocul "de-a baba oarba" cu nepotzeii, intr-o scrisoare sincera.

Am vazut locuri deosebite: Volga, noaptea , din avion , cand luminile hidrocentralelor concurau cu puzderia de stele, pe care aveam senzatia ca le-as putea culege; am vazut Fontana di Trevi, sub stralucirea lunii , Louvrul, castelele de pe Loire, Notre -Dame,Versailles,Vatican, Olimpul, Acropole, Likavito, casele lui Gaudi, morile lui Don Quijote, Le British Museum, Madame Tussauds,La boheme in The Royal Opera , alaturi de fiul meu cel mic.
Fericire?
Da.

Se poate spune si asa.