în acorduri spaniole

 Că prin gimnazii și  licee, corurile de copii sunt conduse, de cele mai multe ori, de  către profesoare, asta nu este o noutate. Dar un concert,  în care orchestra numără  mai mult de șaizeci de  instrumentiști, dirijat de o  doamnă, eu am  văzut astă seară, pentru prima oară..

Și surpriza  este că  doamna a venit  tocmai din îndepărtata  și dulce- aromata Malaga.

O spanioloaică  nu prea înaltă, creolă, cam băiețoasă, tunsoare  scurtă, gel cât se poate, costum sobru, figură cam tristă. 
De altfel, le-am văzut la ele acasă.. femeile  Spaniei au ceva tragic în privire,  un fel de dor nerostit..

După întâia  piesă Esclavos Felices, de J.C. Arriaga- mare încântare, într-o revărsare de  tonuri blânde, gâlgâind de prospețime, atmosfera s-a  destins, publicul s-a lăsat cucerit,  muzica  a  încălzit sufletele.

Cu Sinfonia Sevillana, de J. Turina, în trei părți, între scenă  și public  distanța dispăruse de tot. Aplauze  sincere de tot.
 În ropote!

Pentru a doua parte  a concertului, ni s-a pregătit o altă surpriză- un oltean, Radu Ionescu, elev în ultima clasă a Liceului de Artă  Marin Sorescu, ne-a încântat cu  naturalețea, elanul și  exuberanța  adolescenței, strunind  cu pasiune corzile chitarei: Fantasia  para un gentil hombre, concierto guitarra y orquesta, de J. Rodrigo.

  Următoarele piese- Asturias, de I. Albeniz, Danza del Fuego, M. Falla, Preludio din La Revoltosa, de R. Chapi, Intermedio din La leyenda  del beso, de Soutullo y Vert, Intermedio din La Boda de Luis Alonso, G. Gimenez au pus într-o lumină extraordinară munca  plină de pasiune și de  dăruire a  celor șaizeci de artiști instrumentiști, care s-au pliat perfect pe diapazonul tinerei  muziciene Silvia Olivero Anarte. 
Toți  erau cu ochii țintă la  la ea. 
Cât muncesc acești oameni- săptămână de săptămână , alte piese, alt stil, alt dirijor, și cât de  rău sunt plătiți..

Și ca o paranteză-cum să  nu fii mândru când afli că profesorul  care a pregătit-o în arta dirijoratului pe  tânăra malagheză  este românul Octav Calleya?

  Pasionată, simpatică,  grațioasă ca o balerină,  când sobră și imnică , simulând  tropotul   jocului de picioare al dansatorilor de flamenco, când lirică,  plutitoare ca o barcă pe undele râului Guadalquivir,  în zbor de  acorduri  fine, orchestrate melodramatic și pasional , în sărut pătimaș de legendă,  Silvia a cucerit total publicul.

 Ne-a oferit o seară extraordinară de ritm, culoare,  feminitate.
 Doar dansul a lipsit.//
În sală erau toate vârstele, de la  5 la  80  și..de ani ( l-am  zărit pe  celebrul profesor de matematică, Minasian).
 Toți au trăit farmecul unei seri care îți picură  ceva  unic în suflet.Ceva care nu seamănă cu nimic din ce știai.
 În clipa aceea știi că  BUCURIA contează. 
Restul este  viața de afară.

cum știți să-nfloriți..

Bărbații făceau negustorie.

 Cu  porumb, grâu, orz, ovăz...

De cu seară, încărcau  în căruțe saci mari,  strânși în  sârme și sfori împletite, de urzică . Plecau în convoi de câte trei/patru.

În  toiul nopții.  

Cu felinare prinse  de oiște.

 Mai către primăvară, când considerau ei că  prin sud   proviziile adunate toamna s-au terminat.   

 Până  să ajungă în satele din Vlașca, aveau de străbătut câteva păduri.. Un nume îmi trece vag prin minte- nume de sat, Albeni.

 Bântuiau hoții.

  De aceea,  temătoare, rugându-se la Dumnezeu, printre lacrimi strânse în bărbie, femeia punea, pe lângă  haine de schimb, mâncare pentru om și pentru cai, la loc știut, sub paie,  toporul.

Bărbații  întârziau o săptămână, poate chiar două. La întoarcere, se așteptau unii pe alții.//

  Două case , mai la dreapta  de noi.

Fustă neagră, creață,  lungă până dincolo de glezne, bluză de diftină  turcească, în joc de melcișori, pieptar cu înflorituri de piele,  broboada scurtă, cu ciucuri, înnodată în creștet. Ochi albaștri, mici, iscoditori.

Lumea îi spunea bobăreasa.

În căsuța ei, cu tindă, celar și cămăruță, mirosind mereu a var proaspăt, abia  încăpeau câteva femei.

 Veneau și din satele învecinate.

Lea Fănica își așeza planșeta, ceva mai mare de patru palme puse laolaltă, pe pat.

Bobii se înșirau frumos, unii după alții.

Patruzeci și unu de bobi, patruzeci și unu de frați, bine știți, bine să-mi dați/Cum știți să încolțiți și să să înfloriți, așa  să știți  să-mi dați de știrea lui...și femeia spunea, plină de spaimă și de așteptare, numele bărbatului ei.

Degetele asprite de sapă învârteau șirul de bobi, care se aliniau,  doar ea știa cum,  în grămăjoare de doi/trei/patru .

 De fiecare dată, unul  rămânea stingher.

Omul, călător în lumea lui de câștig și de neprevăzut...//

 Agățată de fusta mamei, m-am strecurat , de câteva ori, în cămăruța  cu busuioc aninat la icoane. Îmi plăcea  să mă uit la cercelușul ivit dintr-un ghiveci rezemat în fereastra  un pic mai înaltă decât mine. 

 Să ascult vorbele scăpate în  mișcări iuți,  printre stropi  mărunți, aurii.

Nu înțelegeam mare lucru, încercam doar să învăț poezioara.

  Să mângâi în  gândul meu de copil   fruntea brăzdată , aplecată pe masa  de bobi învârtiți, înflorind în speranțe.//

de omul care nu râde,

ferește-te, căci este rău.
Sunt și oameni care nu râd, ei rânjesc; de aceia, ferește-te iar, căci ei se aseamănă câinilor care îți arată colții, gata să te înhațe. Calistrat Hogaș

alba neagra și color (însemnare veche, întrebări  mereu noi)

Toată săptămâna era păstrat sub cheie, într-un dulap, în sala de meditații.
Sâmbătă și duminică seara, dacă nu se organiza reuniune , ori dacă nu primeam învoire să mergem acasă, ni se permitea să ne uităm la televizor, cât aproba directorul liceului- nu știa că noi îi spunem Năsturescu, avea un tic, își mângâia mereu nasturii cămășii , când ne preda scripeții sau  legea lui Ohm.
 Spre disperarea pedagogilor, pentru că  lumina fiind îngăduitoare, în sala de meditații, se înfiripau idilele, circulau bilețelele, se stabileau eventuale întâlniri, pentru pauzele mari, pe lângă plopii din curtea liceului.
Emisiunea de care îmi amintesc cu mare plăcere era Dialog la distanță,  nu doar  pentru conținutul ei, ci , mai cu seamă, pentru doi bărbați absolut fermecători- Mihai Florea și Tudor Vornicu-inteligenți, creativi, strălucitori.
Anii au trecut, în locul minunii alb/negru au apărut culorile.
Ce mai zarvă!
Pile, aranjamente, alergătură, aprobări, telefoane, ce mai!..l-am obținut! Adevărat trofeu, așezat în sufragerie, măsuță specială, prieteni, rude, noi toți buluciți, care pe unde .
Brusc, s-a trecut la program redus, două ceasuri pe seară, mai nimic, cuvântări, cifre , recolte extraordinare- paiul ca trestia, spicul cât cocoșul, bobul cât dovleacul, șantiere,  întreceri, 1 mai, 23 august, 26 ianuarie..
89 a deschis toate porțile, lumea întreagă  a aflat că trăim , chiar dacă București se muta, de pe o zi pe alta, când la Budapesta, când la Sofia .
Explodase mămăliga!
Orice minune ține și ea cât poate.
Prietenii și-au văzut de ale lor, noi ne-am umplut cu de toate cămările suflețelelor, până atunci bine zăvorâte.
Vremea fuge ca nebună..//
Îl iei, nu-l iei în seamă, el există.
Tot pe măsuță, în fiecare cameră, în unele case chiar și-n bucătărie, să nu se piardă telenovelele  și senzațional direct.
În spatele lui, de obiect vorbesc, televiziunile, cu miile lor de tentacule.
Ne-au secătuit de energie, ne-au furat gustul pentru citit, pentru spectacole și plimbări în natură.
Unul câte unul, mai greu , nici un început nu este ușor, încercăm să ne rupem de magnetismul acestei mașinării.
Cineva îmi spune că , în locul respectivului obiect,  a pus un maldăr de cărți.
N-am reușit performanța asta, încerc să nu-l mai iau în seamă, câteodată chiar reușesc două-trei zile, oricum, în ianuarie,  am achitat cablul pe tot anul, așa că am contribuit, de bunăvoie,  la asigurarea unui trai liniștit pentru o  armata de angajați.
Aveam câteva emisiuni preferate, din ce în ce mai puține..
Acum două seri, chiar m-am înseninat .
La una dintre televiziuni, de unde se transmite realitatea în direct, o doamnă simpatică- ce zâmbet frumos au moderatoarele, când   trebuie, li se citește bunăstarea în priviri și pe rochiile bine croite –avea , ca de obicei, mulți invitați.
Și un cunoscut sociolog.
Recunosc respectul și interesul pentru această profesie, pentru că este prima reușită a familiei mele, după 89.
De la domnul sociolog am aflat cum te poți cunoaște mai bine, în vremurile astea cenușii, dacă răspunzi sincer și grijuliu la trei întrebări:
1. La ce râzi?
 2.Despre ce cânți?
 3. La ce și pentru ce plângi?
p.s. Se presupune că orice om normal râde și plânge, chiar și băieții plâng câteodată.. de cântat, nu se poate să nu cânți, măcar atunci când toate ușile și ferestrele sunt închise..

Va fi pâine

pentru toți. chiar dacă va trebui să o împărțim cu lingurița.
Dejan Milojevic, scriitor sârb

Am învățat de la părinți,  la rândul meu, i-am sfătuit   pe copii să nu arunce pâinea. Bunica zicea că este mare păcat.

S-a  întâmplat  ca ieri și astăzi  să  se adune în sertar mai multe  felii de pâine...
 acoperite în punga de plastic.
 Expirau astăzi.// 
În jurul containerului de gunoi , se învârt zilnic patru-cinci maidanezi, cu cercel verde în ureche. Lumea din blocurile  vecine îi hrănește bine. Sunt dolofani, se mișcă alene. Am desfăcut punga , invitându-i la masă. Bineînțeles că  nu le-am oferit pâine goală, nu se cade. Cât ai clipi, au înfulecat mâncarea, au întors feliile pe o parte și pe alta, mirosindu-le.
S-au dat deoparte.//
Haina lungă, atârnând peste treningul soios și bățul terminat cu un cârlig  ascuțit  te lămuresc de îndată ce-l zărești  că este scormonitor.M-a speriat privirea lui piezișă, era ziua în amiaza mare, într-o clipă am regretat că nu am nimic să-i pot oferi. Doamnă, iau eu feliile de pâine, nu pe toate, las și pentru câini câteva, poate se răzgândesc..
A mușcat din prima bucată, cu iuțeală, le-a îndesat pe celelalte în sacul lui unsuros și  s-a strecurat ca o umbră printre blocuri.De obicei răutăcioși, când simt miros  de intrus, câinii au rămas fără glas. .//
Îmi rătăcește gândul la o scenă din Mizerabilii lui Hugo, o știi, aceea când Jean Valjean este condamnat, pentru că a furat o pâine...

gânduri

așa o fi?