Se afișează postările cu eticheta timpul. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta timpul. Afișați toate postările

vineri, 17 iulie 2026

aroganța, ca o muzică absurdă

povești adevărate pentru prieteni

 Trecusem examenul pentru gradul  al doilea cu bine( verificarea dura doi ani: mai multe  inspecții la ore, urmate  de probe scrise și orale, la specialitate, pedagogie/ metodică, socialism, la Universitatea București ), așa că,după afișarea  rezultatelor, mi-am cumpărat o rochie plisată- pătrățele alb/ negru-prinsă într-o curelușă roșie.  
Am adăugat și o pereche pantofi.
Roșii!
Cu toc înalt, bineînțeles

Era iunie, aproape de vacanță.
Ca de obicei, mergeam pe jos de acasă, la școală, îmbrăcată cu rochia  preferată și,normal, cu 👠😀
În curtea școlii, mi-am dat seama că un toc stă să cadă: obosise, probabil , de atâta grabă.
Suna  de intrare.
Am  căutat și am și găsit o piatră, am încercat să repar  necazul, dar  pantoful se încăpățâna.  
M-am dus, într-un picior, la atelierul școlii, și l-am rugat pe unul dintre maiștri să mă ajute.
Omul a fost înțelegător, a făcut reparația,cu ce  a  avut la îndemână;treaba a durat cam vreo 10 minute.
Am intrat ca vijelia în cancelarie, am înșfăcat catalogul și am fugit pe scări, până la etajul al doilea, unde aveam „dirigenție„, uitând  de puterea precară a pantofului meu . În clasă era liniște perfectă ( mi-am zis în sine că elevii mei, drăguții, or fi aflat pățania și  s-au gândit  să mă  răsplătească, fiind foarte cuminți).
În câteva cuvinte, m-am scuzat pentru întârziere,  jenată fiind, probabil că am spus ceva despre incidentul cu pantoful.
Am scris titlul lecției pe tablă.
” Eminescu și Creangă,doi buni prieteni„, adăugând, cu linioară, planul pentru discuție.
Prea liniștiți erau copiii mei!
Dădeau răspunsuri, nu  neapărat în doi peri, dar  păreau cam reținuți.  
Când am ajuns la „Eminescu- revizor școlar„, ca la  comandă, toți și-au întors capetele către ultima  bancă, rândul dinspre ușă.
Aplecat asupra caietul său de observații,  parcă fără să mai prididească cu însemnările, directorul-adjunct( prefer  să nu-i spun specialitatea) scria și tot scria. 
Am trecut- nici până astăzi nu știu cum-peste momentul penibil- mi-am făcut lecția așa  cum făceam de obicei.
La discuție, în cabinetul lui, nici eu, nici el nu am  comentat, în vreun fel, întârzierea mea de la oră.
A ținut să sublinieze că am ”furat 10 minute"foarte importante din oră, adică exact informarea politică.
Da.  
În vremea aceea, lecția de dirigenție începea, obligatoriu, cu sublinierea marilor rezultate obținute de partid și de  conducătorul lui.

De la  ora aceea cu pantoful meu  neascultător,  au trecut  mulți ani.  
 Nu am uitat  nimic, cum, mai ales, nu am uitat  trufia acelui domn ( tovarăș, pe atunci), care, când întocmea orarul  claselor  de  gimnaziu, pe  un carton mare  cât   tabla  din cancelarie,  nu uita să  folosească, pentru separarea clară a două categorii de profesori: titulari și  suplinitori( unii dintre ei, licențiați bine pregătiți  profesional, bătuții de soartă ai acelor  vremuri, din cine știe  câte motive), culori diferite.
 Logic,nu știu la  ce folosea  treaba asta.
Sufletește, moral, cum să-i zic, era ceva extrem de dureros, ca să  nu spun discriminator.
Nu i-am spus  niciodată părerea  mea. Nici altcineva  nu cred  că îi va  fi spus.

Ne-am revăzut  după două decenii.  La un fel de sărbătorire a școlii.  Anii  s-au așternut, cum au vrut ei...
 Vizibil  foarte  îmbătrânită, ființa ușor speriată de lângă mine își tot  căuta, prin buzunare,  fițuica de  pe care  laudele  fostului  tovarăș conducător  de unitate  școlară, înșirate, așteptau cuminți să fie prezentate ascultătorilor.

sâmbătă, 14 decembrie 2019

Înaintăm

Împreună și separat.
Zgomot de pași
La unison.
Sau fiecare în felul său.
Drumeți într-o cursă incertă.
Dincolo de noi,
timpul se cerne pripit.
Culori și forme, sunete și umbre.
Noi între vise și lucruri.

marți, 7 februarie 2017

și iarna se face primăvară!

Când  aduci   pe lume un copil, te copleșește  Magia!
  Cu fiecare zâmbet al lui, ești tot mai tânără, iar când  buzele i se   se adună în primele cuvinte, ești, deja, cea mai fericită MAMĂ.
Primii lui pași- primul tău examen adevărat!
El crește, tu îl înveți  mersul, și jocul,și  zborul!
Fug anii, mereu altfel, se cam schimbă  lucrurile, întreabă el, îi răspunzi tu, se rotesc anotimpuri,  tu aștepți, ai vrea  timpul înapoi, măcar  buchete  de clipe, departe  să fie aproape, acolo  să fie aici! 
Cât dor să poți cuprinde?!

Era înainte de 89. 
 Într-o seară de iarnă- copilul meu  avea vreo 3/4 ani-  am mers împreună la o colegă de cancelarie, care locuia   în spatele  blocului nostru, la parter. Eu îl pregăteam pe băiatul ei  pentru examenul de admitere.
Din holul de la intrare, prin ușa deschisă a bucătăriei,  se vedea cuptorul  deschis al aragazului. În cuptor, o cărămidă  mare, care, încinsă, sporea , cumva, căldura  din casă.
 Copilul meu  s-a uitat  curios, am intrat în  sufragerie, eu  îmi vedeam de treabă, el  își scosese   dintr-o gentuță de care nu se despărțea niciodată  soldățeii și animăluțele  de  toate felurile.  
A doua zi,  prietena mea  și-a amintit  că, din când în când, băiatul meu  tot trăgea  cu coada ochiului către  bucătărie.
La plecare, în timp  ce îl ajutam să se  încalțe, o întreabă pe gazdă, privind-o atent:
-Doamna, cum tăiați dumneavoastră cozonacul ăla  din cuptor??

La mulți ani, Vărsătorul meu iubit!

sâmbătă, 12 decembrie 2015

Eu las lumea

ca să meargă cum îi place

 dumisale – misiunea 

oamenilor ce vor din

adâncul lor binele ţării e

 creşterea morală a

generaţiunii tinere şi a

 generaţiunii ce va veni. Nu

 caut adepţi la ideea cea

întâi, dar la cea de a doua

 sufletul meu ţine ca la el însuşi.

“Mihai Eminescu, „Timpul”. 

OAMENII TIMPULUI 2015
Gala extraordinară, Iași, 12 decembrie, Teatrul Național „Vasile Alecsandri”.

Proiectul este patronat de revista culturală”Timpul„.

”Personalitatea este binele suprem„, MIHAI EMINESCU


Secțiunea Educațíe și Cercetare: trofeul a fost înmânat academicianului, domnul profesor Solomon Marcus.
”Pariul meu este: a reuși să dăm tinerilor un semn că viața lor are sens. El nu este câștigat decât într-o mică proporție.
Vă invit și pe dumneavoastră să-l câștigăm!„

joi, 6 noiembrie 2014

ți se lungește brațul pân la stele..

Mi s-a făcut un dor nebun de verile mele înghesuite între emoții și griji.Mă trăgeau de fustă o mie de probleme- copiii erau mici, eu aveam mereu examene- grade, concurs de intrare în oraș, diferențe, spaima că vine 1 septembrie și rămân tot navetistă.
 Camera treia( fără articol posesiv)-de mult și-a pierdut numele- era plină. Cărți, tabele, creioane, fructe, rujuri, programe, oglindă, fișe, notițe. Pe jos. Fără masă.
Eram unica stăpână a harababurii, căreia îi știam toate colțișoarele. Ațipeam 10 minute, o juma’ de oră. Cu capul pe vreo carte. Cu un măr alături. 
 Marea mea bucurie! Să mai răsuflu...
O luam de la capăt. Zilnic. Toată vara. 
Atunci l-am descoperit.Mi-a purtat noroc! Cu” Întâmplarea în deșert”. 
Am căutat-o deunăzi. N-am dat de ea. Am găsit altceva-
Din Monolog în Babilon, Căutătorul
Alexandru Philippide
Ai socotit că soarele mai arde/

Abia vreo cincisprezece miliarde/
De ani… Numai atât? 
De azi pe mâne?/
Şi-atunci, cu veşnicia cum rămâne?/
Nu asta te opreşte să cugeţi mai departe!

/Doar știi că timpul n-are moarte./
Un calcul scurt, de două sau trei linii/
Şi-ai întrecut viteza banală a luminii./
Ca-n mii și mii de repezi răsfrângeri de oglinzi/
Ţi-e mintea străbătută de căutări rebele./
Ai spune că și mâna în sus când o întinzi/
Ţi se lungeşte braţul pân-la stele./
Ai dat cu tifla ticăloasei sorţi,/

De-ameninţarea ei nu-ţi pasă,/
Şi-n timp ce spargi absurde porţi/
Nici o sfială nu te mai apasă./
Şi când din lungi peregrinări/

Te-ntorci pe căi de raze şi de unde/
În lumea dinăuntru, a inimii profunde,/
Tot mai găseşti acolo întrebări./

vineri, 28 decembrie 2012

toți


avem o mașină a timpului. Câteodată ne duce înapoi, atunci avem amintiri.
Câteodată ne  duce înainte, atunci avem vise.//

amintiri, vise? 
 sau visuri?
ce alegi?




duminică, 15 iulie 2012

gânduri


și copacii mor câteodată
În armură deasă, strălucind în atingeri de șoapte, s-au aliniat, unul lângă altul, străjuind gardul.
De cum dă colțul ierbii, până toamna târziu, ulmii ocrotesc, în felul lor, curtea , casa,  poarta, drumul.
Înalți, frunzoși,   își freamătă miile de brațe într-un dans ușor, urmându-și  muzica lor   interioară,  în tonuri verzi, de verde proaspăt..

Într-o zi,  s-a schimbat la față.
 Discret, s-a închis în umbrele înserării.
Peste o săptămână , puterile i-au slăbit de tot..
 Bătrân bolnav, cu brațe obosite, și-a strâns galbenul sub pleoape.
 Confrații își leagănă crengile în bătaia ușoară a vântului de seară. L-au uitat.
Gureșe , în zvon de mișcătoare răsuciri, în zborul  lor mereu grăbit , până și păsările îl ocolesc . Uituce și zglobii, se ascund în alte locuri vii.
Singuratic, uscat de tristețe,  își ține singur de urât.
Lacrimi  cuminți se ascund în orbitele lui goale.
 Doar timpul  își ticăie clipa..
p.s. iubești copacii?//

un dar de la Luli

sâmbătă, 7 iulie 2012

puterea,

dacă are drept temelie dorința de a domina, este doar o ambiție stupidă. Dar dacă este act de om creator și acțiune de creație, atunci slăvesc această putere. Antoine de Saint- Exupery
O prietenă mi-a trimis astăzi  câteva rânduri. Un fragment de legendă.//
Puțini  trebuie să fie cei care  n-au auzit despre gloria  celui mai mare cuceritor al antichității. Era fiul regelui Filip al II lea al Macedoniei și al reginei Olimpia . A a venit pe lume   în noaptea când templul  lui Artemis s-ar fi făcut scrum.
Mama lui   l-ar fi convins mai târziu că adevăratul său tată era însuși Zeus.
Istoricul grec Arrian îl  vedea puternic și  frumos cu un ochi căprui, închis ca noaptea și unul albastru ca și cerul, Plutarh îl   găsea  violent și impulsiv. Profesor i-a fost  Aristotel..
La  20 de ani, după asasinarea  regelui Filip, Alexandru a devenit rege. 
Alexandru cel Mare.
  Imperiul lui  s-a întins, în  13 ani,  de la hotarul Chinei , până în Europa și Egipt.
Despre  meritele  de  cuceritor , despre iubiri  și înfrângeri, despre măreție și cădere, poți citi  aici.//
Zice legenda că, la 33 de ani,  aflat  pe patul morții, și-ar fi chemat lângă el  generalii și  le-ar   fi încredințát   tainicele-i dorințé:
să-i fie purtat pe umeri sicriul de către cei mai renumițí medici ai vremii
toate comorile sale, adunate în timpul vieții, să fie împrăștiate pe  drumul către mormânt
iar mâinile să-i fie lăsate  în afara sicriului, să le vadă toți.

  Cu ultimele puteri, el  și-a explicat gândurile-  chiar și medicii  celebri sunt neputincioși în fața morții, comorile adunate în timpul vieții rămân pe pământ.
Ești rege sau sclav, tot cu mâinile goale treci dincolo.

Nimic nu este mai de preț  decât timpul  trecerii prin viață.//

Am citit  frântura de legendă  tocmai când se transmitea pe toate posturile tv știrea că, undeva, pe lângă București, pompierii au reușit, cu mari dificultăți,  să stingă unul dintre cele mai mari incendii din ultimii ani.
Dintr-o  imensă avere a rămas scrum.

 cât învață omul din întâmplări?


vineri, 1 iunie 2012

fiecare copil

vine pe lume cu mesajul că Dumnezeu  nu este încă dezamăgit de oameni. Rabindranath Tagore


La mulți ani  copiilor noștri și ai tuturor!
La mulți ani copiilor din sufletele noastre!
 Din copilăria mea

Lucian Blaga
Păşteam cu alţii gâştele-n arinişti.
Cu gângurit de aur îmi venea câte-un boboc
şi îmi prindea cu prietenie-n cioc
sfârcul urechii
şi plopii tremurau străvechii.

Când toropit priveam prin gene
cum boii se mişcau prin flori de sânziene
pe sub sălcii,
mă miram că ei nu văd
cu vârful coarnelor ca melcii,
şi boii - boii-şi rumegau căldura pe sub sălcii.

Când mă trânteam în pajişte pe spate
cu ochii către bolta în senin,
mă-nchipuiam întins cu foalele pe cer,
lin
răzimat pe coate.

Şi-mi mai aduc aminte
într-un lan de cînepă
o sperietoare pestriţă de paseri
se sprijinea
în par, ca vînturi s-o alinte.

Ciorchine de turbări avea cercei, 
o vrabie-şi făcuse cuib în pălăria ei.

Râdeau copiii toţi de ea,
dar mie mi-era milă
şi-o iubeam.
Şi singur socoteam: ea mi-e aproapele
şi o iubeam.
Şi mă credeam un mucenic.//

încercăm un joc? 
care a fost prima poezie  pe care ai învățat-o ? 
 sau pe care ai scris-o? 
sau pe care ai dedicat-o cuiva??




dar de la Ottilya!