Mocănița, trenul amintirilor

Spunea cineva- nu mă întreba cine, că nu știu, nici  numele cărțíi  nu mi-l amintesc- că  sufletul   este   dependent  de creier, așa   cum  călătorul ar  fi, bunăoară,  dependent de vehiculul  care îl  transportă.

Nu, să  nu  mă  acuzi, cumva,  că  intru  în  cine  știe ce filozofie,  vreau doar să  povestesc un  picuț  despre cea mai  fascinantă   drumeție, din săptămâna  trecută, care a ocupat  trei  sferturi  de zi- plimbarea  cu „ mocănița„.

Pentru  20 de kilometri,  cât  măsoară   drumul  de la  stația  Vișeul  de Sus până la Paltin, locomotiva  înghite cât  balaurul  din poveste:7 metri steri de lemn, 6 metri cubi de  apă, 30 kg de cărbune,  5litri de  ulei industrial,  10 litri   de ulei pentru  cilindru.  Se oprește de câteva ori   să-și  mai  tragă  sufletul:la  Valea Scradei, Novăț, Glimboaca , Novicior.

 Patru  moroșeni  o conving să  străbată cuminte  Valea Vaserului, situată  sus  de tot, tocmai unde  se agață  harta în cui, ducând   în spinare oameni  și cherestea: mecanicul,  ajutorul  de mecanic, șeful  de tren și frânarul.

Dacă  te interesează, pot  să-ți spun  câte  ceva  din  ce am aflat și eu în  pauza de dinaintea   reîntoarcerii la Vișeul de  Sus, citind informațiile aflate la vedere, pe ferestrele   cabanelor- o locomotivă rezistă  40  de ani,  în fiecare an  făcându-i- se patru revizii: la 60  de  zile,  la 120, la 240 și  o reparație   cu ridicata.

„Mocănița  de pe Valea Vaserului„-  numele  îi  vine de la localnicii  mocani  din zonă-este cunoscută   în întreaga lume,  fiind  ultima  cale ferată  forestieră activă, pe care  circulă locomotive cu  abur.//

La  prima oră a  dimineții, gara   era ticsită de lume, orășeni  și  moroșeni, turiști  și localnici, fiecare chemat acolo   de  treburile proprii. 
Furnicar  colorat în  toate nuanțele firii.
 Burnița  mărunt, în plesnet  de bici.
 La munte nu  trebuie   să te  minunezi   că  plouă,  pentru   că   imediat  iese   soarele.

Viață  pulsa  altfel  decât credeam că  știu.

Când, în  sfârșit,  mi-am  ocupat locul  de lângă   fereastră și   mocănița a pornit pufăind agale,  m-a învăluit cald  acea trăire tăinuită  printre amintiri pe care, copil fiind , am simțit-o  urcându-mă  prima  oară, în   trenul    dinspre Titu  către București!   
Neobosită,  mocănița își poartă   trupul  de  uriaș gândac  pe  o cale ferată  îngustă de 760 mm,  străbătând  o  vale de-a dreptul fabuloasă. 

Dincolo  de geam, ( vagonul  în care am călătorit  era închis) se alege  lumea cu ale ei- o lume impetuoasă,  ca și neobositul Vaser,  țesută  în  pagini  de poezie aspră, incertă, tulburătoare, o succesiune de verde și de vălătuci  de fum.

 Căsuțe vechi, vile cochete, îngrijite  grădini  de zarzavat, în care  fasolea cu  flori  roșii  se  încolăcește pe araci înalți,  bușteni, așezați geometric, 

garduri  de  sârmă, alături de porți înalte, după  cum se descurcă  proprietarul, poduri și tunele, acoperișuri  de  șindrilă, livezi de meri, excavatoare, halte, fluiere  iuți, moroșeni   strângând fânul în șiruri

 alungite , spinări  de stânci, coame  zburlite, păduri de  verzi  sulițe cătând către  cer,  trifoi și  magnolii, poteci printre brazi,  nuci  încărcați de rod, camioane,  pietriș, ferigi  printre  flori  galbene și  mov,  păstrăvării,  troițe  prin curți, rufe pestrițe pe câte o culme sprjinită  între doi  pomi, bătrâni  și  tineri, turiști  curioși- natură   și   om  într-o  împletire  ordonată, din  care nu   lipsește  miraculosul.
La Paltin, popas  de  un ceas- ploaie și soare, mese și  băncuțe de lemn lustruit, cafea  și clătite, muzică pentru  toate gusturile, suveniruri, fuste crețe, basmale înflorate,umbrele  colorate,  fețe destinse, voci  calde, învăluitoare.
Semnal  de  chemare, călătorii își păstrează locurile,zâmbește știrb  și  soarele, mulțumită,  mocănița  pufăie rotocoale de fum, pe drumul ei de întoarcere, răsucit printre  arbori și  ierburi. //

geografia

 face istoria. Napoleon

Vacanța mea și-a desenat singură  conturul: două încărcate drumeții transilvane, în care sentimente,  gânduri, visuri, idei   s-au întrepătruns de la  sine; înlănțuiri de lucruri concrete, luate laolaltă,  separate totuși ,nici eu nu   știu cum.

 Totul  s-a  contopit  în tot,  croindu-și  drum  aievea.

Transilvania  de la sud  până  sus   de tot, unde  se agață harta  în cui-  locuri, oameni, priveliști,  două secvențe  de  viață autentică, niciodată  ruptă  de   atingerea  întâlnirii cu  ceilalți , bucurii  și mirări, clipa de zi, clipa  de noapte,  lumea așa cum o văd eu,  comună, și totuși, mult  diferită   de felul   în care o  văd  alții.

 Lumea   împânzită  de  vise  și  visuri,  lumea   lipită  de văzul ,  de  auzul meu.

Un  drum spre Transilvania   trece, se oprește, mereu doar cât ai clipi, prin Sibiu.
Cât să poți gusta din farmecul unuia dintre cele șapte  importante cetăți medievale ale Transilvaniei, când  ți se cere să nu întârzii un minut din   mai puțin  de patruzeci și când-doar el știe de ce - aparatul de fotografiat  pune bețe în roate...
Elegant, liniștit, ales parcă  să-ți odihnească ochiul și gândurile, joc de șah cu  nenumărate combinații, discretă împletire de vechi și   nou, mărețe zidiri trainice, turnuri sclipind în soare, statuia lui Gheorghe Lazăr, scrutând  protector veacurile, străduțe cu flori la ferestre,  mulți  trecători vorbitori de germană, lipsiți  parcă de griji, terase cochete,  (am  sorbit în fugă cel mai  aromat și consistent  suc proaspăt, prilej  de  a o  ruga pe chelneriță să imortalizeze clipa) așa l-am zărit  la  capătul  celei de-a  doua părți din  odiseea mea transilvană a lui 2014.
Hotărâm  să găsim o zi/ două,  când să vedem, în  pas lejer  Sibiul, încercând  să-i descifrăm   sufletul în exprimarea lui elevat spirituală.

de ce este frumoasă clipa?

poate pentru că este o deasă țesătură de gânduri,intenții, proiecte... Frumusețea trecutului? poate pentru că, pentru o clipă, el este prezent!

„leagănul vrerilor noastre„

   ( frânturi de vacanță)
Drum întins,  sate și grădini, livezi de meri  și miriști, păduri  tinere!

Prin sate, casele se țin  protectoare, umăr lângă umăr,lăsând să se vadă doar ferestrele de după ale căror

perdele  râd mușcate  dolofane.
Îmi place Țara Ardealului!
 Micuța mea vecină- în toamnă va fi  școlăriță de-adevăratelea-   îmi pune întrebări, a fost de ajuns să-i  spun că vom ajunge  într-o cetate mare și frumoasă, în care, cândva, intrase, ca un semizeu, Mihai Viteazul, că   întrebările ei  nu se mai opresc. 
Îmi place mirarea din ochii calzi, albaștri! 
 Copiii  mici trăiesc poveștile cu tot sufletul!” Pe culmea cea mai înaltă a munților Carpați se întinde o țară mândră și binecuvântată  între  toate țările semănate de Domnul pre pământ. Ea  seamănă a fi un măreți și întins palat...” 
Pati  îmi urmărește   glasul,  simt în ochii ei  uimire, curiozitate, bucurie.
Când autocarul a găsit  loc de odihnă,  pe  albastra  sită albastră, soarele își  rostogolea greoi  discul dolofan. 
 Ora  când la Alba Iulia se schimba garda. 
O pace solemnă se așterne peste  oameni și locuri. Picură  de aievea  înfiorată emoție, peste  gânduri și visuri. 
Lume multă- români și străini- atenție,   liniște, intense trăiri.

Haine de epocă, peruci și 

catifea,  cai puternici,  adie o  calmă boare de vânt, cerul este tot mai albastru, comenzile vin, parcă, de peste secole, prezentul și trecutul își scriu epopeea, ovații, salve,  tineri și vârstnici trăiesc  laolaltă, fără vorbe,  clipa de  patriotism .

Sunt pentru prima oară pe acest sfânt loc, în sinea mea  sunt bucuroasă  că peste doar o săptămână, o să am  vreme  să-mi umplu  sufletul cu   frumusețea lui, încărcată  de istorie, de mit, de legende!

Alba Iulia- Bălgrad!
Castrul Apulum.
Atestare din mileniul V î. H.

Capitala Principatului Transilvaniei ( 1542-1690), unde, la 1 noiembrie 1599,  intra triumfal Mihai Viteazul, înfăptuind Unirea politică a Transilvaniei cu Moldova și Țara Românească.

Sfânt loc- la 1Decembrie  1918, prin Declarația de la Alba Iulia, se consfințea Unirea Transilvaniei  cu Banatul,  Crișana și Maramureșul.

Alba Iulia- încoronarea , la  15 octombrie 1922 a   regelui

Ferdinand  și a reginei Maria.

Alba Iulia-  1 Decembrie  1990-Ziua Națională a României!

Ne presează timpul, avem răgaz doar pentru o scurtă și plăcută plimbare printre   figuri legendare, îmi place lumea care, dintr-odată, a  primit un fel de aură medievală,  iarba  este parcă mai verde,  înghețată are gust mai  delicios,  vântul adie mai tandru...

frânturi de vacanță

( în Apuseni)
A trecut  aproape  o săptămână  de când  m-am întors, un fel de  plăcută  amorțeală m-a oprit să-mi  pun în ordine  starea și  gândurile…este așa, ca și cum aș vrea să țin, încă,  adunate clipele. 

 Fără de număr  nevăzute fire  pun laolaltă imagini dragi-  șopot de râu,  foșnet de brazi, albastre petice de cer,  coline și flori,  zumzet de copii trăind libertatea  vacanței, case  și drumuri, peșteri și cascade,  sunet și culori - uriașă harpă la care degetele  se pot întoarce oricând în palpitantă , neobosită căutare. De fiecare dată, alta.
Apusenii- miraj, fascinație, neoboseală, istorie,legende, frumusețe,   bogați și săraci, coclauri, comerț, optimism, cherestea, încercări.

Parcă mereu de la capăt.//

Noaptea de dinaintea  plecării a fost o  confuză devălmășie:  ascultam   mersul prelins al ploii pe luciul ferestrei,  un ochi pe ceas,  unul spre  geamantanul  obosit și el, săracul,  de atâtea schimbări.

Blândă și răcoroasă, dimineața  și-a ridicat alene  pleoapele albastre. Buimac, orașul își arată obrazul proaspăt  scăldat  de  răpăiala  prelungită până către zori.

Ce gust extraordinar are cafeaua sorbită cu mici  poticneli!

Drum lin,  circulație lejeră, autocarul rulează   cuminte,  fuge timpul.

Un prim popas.

 Tăcută, solemnă,  visătoare, mănăstirea Cozia ascultă șopotul  Oltului, amintindu-și  că” au trecut vremile acelea, vremi de fapte strălucite...”

Un gând pios,  o lumânare, un bănuț în fântâna  promițătoare de noroc și, la drum!

Copiii sunt veseli, se leagă repede prietenii, muzica este limbajul  cel mai aproape de suflet, rămân în spate sate și păduri, grădini și livezi,  deja  am intrat în Ardeal, localnicii  sunt neîntrecuți  gospodari.