darul din palmă

Sprijinit în  sulițe galben- roșietice, soarele scăpăta către asfințit.La ora asta, parcul zumzăie: copii de toate vârstele, care cu bicicleta, care cu șotronul sau cu leapșa, se bucură de răcoarea plăcută a clipei.

El nu are  bicicletă.
Nici jucării.
Ai lui înnoadă cu greu banii de azi pe mâine.
 Mic de statură, că nici nu știi câți ani o fi având, cu genunchii mereu juliți, Tomică își face de lucru cu ce găsește în micul parc dintre blocuri: scormonește pământul cu un bețișor, doar el știe pentru ce, urmărește zborul câte unui fluture, ascultă zvonul frunzelor.

În marginea parcului, singuratic, vișinul își arată cerceii cărnoși printre frunze. Copilul se uită în stânga, se uită în dreapta, se ridică pe vârfuri, prinde o creangă, de ce  l-ar certa cineva, că doar  vișinul nu este al  nimănui, înghite cu  poftă boabele zemoase culese în mare grabă, care lasă dâre umede pe urechile iepurașului de pe  tricou.

Și când  pe creangă  au mai rămas  doar vreo câteva fructe necoapte, o lasă liberă.

 Cu  o mână ascunsă  la spate, Tonică se apropie de banca pe care vecinul lui are mai mereu, în gentuța prinsă de umăr  cu o curelușă, bucățele de ciocolată amăruie, bomboane verzi spirtoase, biscuiți în formă de inimioare, de elefanți sau de floricele.

-Moșule, așa-i că ție îți plac vișinele?

-No, d-apoi  cui nu i-ar plăcea, măi Tomică?

 În căușul arămiu al palmei de copil se rostogolesc trei boabe roșii .

-Uite pe astea le-am cules pentru tine!

-Iau  numa una, păstrează-le tu pe celelalte și  ține de la moșu pătrățica asta  de ciocolată.

 Ochii copilului râd.

Zâmbește a bine ”moșul„.

Se scutură în stropi  mărunți  norii.

frânturi de vacanță

( în Apuseni)
A trecut  aproape  o săptămână  de când  m-am întors, un fel de  plăcută  amorțeală m-a oprit să-mi  pun în ordine  starea și  gândurile…este așa, ca și cum aș vrea să țin, încă,  adunate clipele. 

 Fără de număr  nevăzute fire  pun laolaltă imagini dragi-  șopot de râu,  foșnet de brazi, albastre petice de cer,  coline și flori,  zumzet de copii trăind libertatea  vacanței, case  și drumuri, peșteri și cascade,  sunet și culori - uriașă harpă la care degetele  se pot întoarce oricând în palpitantă , neobosită căutare. De fiecare dată, alta.
Apusenii- miraj, fascinație, neoboseală, istorie,legende, frumusețe,   bogați și săraci, coclauri, comerț, optimism, cherestea, încercări.

Parcă mereu de la capăt.//

Noaptea de dinaintea  plecării a fost o  confuză devălmășie:  ascultam   mersul prelins al ploii pe luciul ferestrei,  un ochi pe ceas,  unul spre  geamantanul  obosit și el, săracul,  de atâtea schimbări.

Blândă și răcoroasă, dimineața  și-a ridicat alene  pleoapele albastre. Buimac, orașul își arată obrazul proaspăt  scăldat  de  răpăiala  prelungită până către zori.

Ce gust extraordinar are cafeaua sorbită cu mici  poticneli!

Drum lin,  circulație lejeră, autocarul rulează   cuminte,  fuge timpul.

Un prim popas.

 Tăcută, solemnă,  visătoare, mănăstirea Cozia ascultă șopotul  Oltului, amintindu-și  că” au trecut vremile acelea, vremi de fapte strălucite...”

Un gând pios,  o lumânare, un bănuț în fântâna  promițătoare de noroc și, la drum!

Copiii sunt veseli, se leagă repede prietenii, muzica este limbajul  cel mai aproape de suflet, rămân în spate sate și păduri, grădini și livezi,  deja  am intrat în Ardeal, localnicii  sunt neîntrecuți  gospodari.