când malul din față

 pare a  fi alt continent/ 

sau  chiar alt univers.

„meseria este brățară de aur„

 Din culisele transparente ale vieții mele de profesoară

Viața este, cred, ceea ce facem noi din ea. Noi și cei din jurul nostru.

Astăzi este (aflu de pe fb) „Ziua învățătorului„.

Într-o nu prea îndepărtată vreme, Dascălul se sărbătorea în ultima zi de iunie.

Și chiar era sărbătoarea lui!

Ne adunam în Sala mare a Casei Sindicatelor, vorbeam despre meseria noastră, despre copii, despre manuale, ascundeam necazurile, pentru că toate ar fi trebuit să fie strălucitoare.

Este frumos că „Ziua învățătorului„ se ascociază cu venirea pe lume a marelui cărturar, Gheorghe Lazăr!

Era o vară toridă, terminasem al doilea an de meserie, prima vacanță din viață la mare.

Era mic copilul meu cel mare, eu- restanțieră cu două săptămâni de „activitate„ la școală.

De cum am coborât din autobuz, după aproape două ore de mers, plecarea era din autogară,dimineață, la 6 și un sfert, în holul mare al școlii mă aștepta directorul ,despre care prietena mea, profesoara de germană, care făcea și activități de secretariat, îmi spusese că, studiindu-i cartea de muncă, a aflat că respectivul, fie-i țărâna ușoară, ( Doamne, mulți nervi mi-a tocat), terminase o școală de silvicultură, completată naiba știe cum cu niște adeverințe.

Școală mare, frumoasă, cu etaj, satul și el bogat: Izvoru.

După salutul meu timid, omul cu ochi cenușii în fața căruia toți navetiștii, vreo zece la număr, tremuram, îmi spune că activitatea mea, pentru două săptămâni, începând cu acea zi de august, înseamnă să merg la cules de gălbenele (plante medicinale, nu-i așa?) undeva, la vreun kilometru de școală, unde instituția poseda un teren pe care îl lucraseră elevii îndrumați de colega mea, profesoara de biologie, Flori Dode.

Crezi că am îndrăznit să scot măcar o vorbă?

Am rezistat vreo două ore sub soarele care bătea tot mai tare, rochia mea albă s-a pictat în figurine portocalii, am predat femeii de serviciu recolta.

La 12 și jumătate m-am urcat în autobuz. Undeva, pe la Cornățel,pentru că mi s-a făcut rău, am coborât.

O femeie care scotea apă dintr-o fântână m-a văzut , m-a stropit, m-a dus la ea în casă .Mi-am revenit, cred că am mâncat niște prune, nu-mi puteam anunța familia, așa că am rămas acolo până la sosirea autobuzului de seară.

După vreo cinci ani, deși trecusem cu bine, nu doar eu, un concurs de ocupare a unei catedre în oraș, suplineam la școala unde aveam să mă titularizez, după o adevărată bătălie cu Ministerul Învățământului, patronat de Aneta Spornic.

Eram diriginta unei clase, în al cărei catalog figura și eleva E.B..

O fetiță tuciurie, care locuia într-un bloc, nu prea departe de școală. Avea mulți frați, însă niciunul nu voia să vină la școală.

Directorul- de jenă, nu-i spun numele- m-a trimis să o aduc la școală.

Din pământ, din iarbă verde.

Nu știu dacă mi-am propus vreo strategie, îmi amintesc doar că am bătut la ușa soioasă, fără încuietoare, a apartamentului, a deschis un tip atât de încruntat, că aproape m-am clătinat, era tatăl ei, au apărut mai multe capete de prin casă.

Am spus ce trebuia și ce voiam. Tatăl și-a luat fiica de mână și mi-a încredințat-o.

Fata era doar într-o cămașă de noapte, peste care apa și săpunul nu mai trecuseră de multă vreme..

Așa am adus-o eu în cancelarie.

Era după 89.

Sfțrșitul verii, perioada corigențelor.

O elevă a intrat, pe role, în cancelarie, spre a cere informații în legătură cu ziua în care va fi ea ascultată la chimie.

gânduri

  Mă uit înapoi cu duioșia experiențelor de tot felul, cu o mare iubire și recunoștință pentru  părinții mei și pentru locul nașterii mele,cu mereu neobosită și tandră grijă pentru copiii și pentru nepoții mei.

 Privesc înainte cu smerenie și cu încredere!

 Dincolo de fereastră, în splendoarea diminetii, verdele strălucește  viu!

Cerul,  soarele,  lumina  și  căldura lui  sunt îndeajuns pentru toți!💓

„Viața ne rabdă, împliniți ori goi.

Să o răbdăm și noi.

Ea pretutindeni e deplină

Și risipită în lumină„.

 Tudor Arghezi

prințesa fără conduri

 „Știi tu ce înseamnă să fii copil?

Înseamnă să crezi în dragoste, să crezi în frumusețe, să crezi în credință.

Înseamnă  să fii atât de mic, încât spiridușii să ajungă să-ți șoptească la ureche. „

Francis Thompson

În partea aceea, unde mă așezasem, în așteptarea plecării avionului  spre București, erau doar vreo zece persoane..

Citeam, iar  vocea ei șoptită mi s-a părut nefirească:

-Sunteți drăguță să vă uitați și la copilul meu câteva minute? să merg și eu la toaletă.

A dispărut într-o clipă.

Un căpușor transpirat își odihnea visele direct pe mușamaua scaunului.

Și strălucirea unui cerceluș în urechea stângă.
În tricoul ei roșu, fetița era nespus de frumoasă.

Umede,buzele, în formă de inimioară, culegeau surâsul neobosit al neopritei libertăți copilărești.

În secunda următoare, m-am și văzut răspunzând întrebărilor vreunui temător vameș.

 Și m-au cuprins emoțiile.

Pare un ingeraș adormit, mi-am zis,

Nici nu  mai conteaza dacă  tânăra care a dispărut, aproape pe furiș,nu s-ar mai întoarce...

Priveam degețelele adunate în somn de vise albastre, piciorușele asteptând mângâiere.

-Vă mulțumesc mult, doamnă!

Îmbrăcată în negru, tânăra blondă ține în mână un plic mare, transparent, din care se zăresc înscrisurile unui certificat de naștere. Pe umăr, breteaua unei  poșete, în care, sigur, nu ar fi încăput pantofiorii fetiței pe care mi-o lăsase în grijă.

Singurul lor bagaj.

S-a anunțat  plecarea avionului.

 Nu știu cand au dispărut cele două  fugare. 

Nici in avion nu le-am zărit.

Voluptoasă, sculptând, doar ea știe cum, direcții pentru fiecare, viața alunecă  asemenea  izvorului, printre pietre, ascunde întâmplâri prin crăpături secrete, frânge visuri și speranțe, răscolește cămăruțe uitate deschise, dar, grijulie ca o mamă, ne rostuiește  pe toți. 
Cum poate .

Au trecut opt ani de atunci.

  

Este ziua copilului!
Mă gândesc cu drag și duioșie la nepoțeii mei.💓💓💓💓

Și la  copiii mei- bărbați!💓💓
 Dar și la micuța prințesă fugară în blugi. 
 Mă gândesc la milioanele de copii ucraineni siliți să se maturizeze  brutal, într-o lume pe care adulții nu  reușesc să o facă  bună...

La mulți ani, copii de pretutindeni!💓

 Rugați-vă  ca adulții care cârmuiesc lumea  să-și redescopere  copiii din suflete.

modestă misterioasă balerină

 „Simțul realității ni s-a dat pentru a ne orienta, dar și pentru a face posibilă mirarea noastră în fața neverosimilului.”

Lucian Blaga

Pâinișoare moi, un pic mai mari decât unghia, răsfirate generos ici- colo, în verdele strălucitor al ierbii.

Galben  pufos! 

Atât de frumos, că vin fluturii în stol să-i sărute stamină cu stamină.

Pictează rebel câmpia, grădina, lanul,  spațiul dintre  blocuri, malul șanțului.

Păpădia!

Unii o iau în derâdere. N-am înțeles niciodată de ce.
Fragil firicel, cu galben smoc agățat în frunte.Delicată, pufoasă, efemeră. Ca mai tot ce  este frumos.

 Parcă ieri,  îmi împleteam brățări din lipicioasele-i tulpinițe. Pe vremea aia, nu prea aveam  motive să mă întreb ce ar fi dincolo de Argeș.

Deunăzi,  ivit din senin, un vânt pribeag ducea tumba prin iarbă, încoace și încolo, vălătuci  străvezii.

 Mi-a rămas uimirea- cine și  după ce reguli geometrice  îi  construiește acestei  făpturi  pălăriuța perfectă de puf?

Ai vreme să asculți o poveste?Se zice că, la începutul lumii, Dumnezeu a trimis un înger pe pământ să le întrebe pe toate plantele cum ar vrea ele să arate. Toate se voiau frumoase. Numai păpădia nu știa ce să-i spună îngerului, așa că el i-a mai lăsat o zi de gândire. Înconjurată de verdele plin al ierbii, sfioasă și cuminte, păpădia se ruga. A dat cu ochii de soare. Și -a dorit atunci să aibă culoarea și strălucirea lui , seara a văzut grația lunii și a vrut albul ei tulburător. Mai apoi, au răsărit, una câte una, stelele, clipocind voioase pe cerul înstelat. Și păpădia a dorit ceva din scânteierea lor. Tocmai atunci, a reapărut îngerul. Păpădia era nehotărâtă, așa că Dumnezeu, după ce i-a ascultat toate gândurile, i-a dat puțin din fiecare; are strălucirea aurie a soarelui, albul de puf al lunii și jocul efemer al stelelor.