luni, 22 ianuarie 2024

cumva, dincolo de timp

În liniștea sfârșitului de amiază, împânzită de iarbă crudă, cleata  își urma drumul printre lanuri inflorite de porumb.Văcuța rupea  smocuri, le rumega după reguli doar de ea știute.Ca de obicei, citeam. Cred  că aveam vreo doisprezece ani. 

Soarele  trimitea raze piezișe, blânde, dinspre pădure, adia  un vânticel atât de  mângâietor.

vineri, 19 ianuarie 2024

printre gânduri


 povești pentru prieteni

Nopțile de iarnă erau lungi, albe  ca omătul, care, adesea, curgea  cu nemiluita.  Prindeau în pumnii lor geroși un anume fel de poezie, pe care atunci, copil fiind, o trăiam firesc- nu  cunoșteam concepte ample: viață, armonie, cumsecădenie, poate  că nici chiar cuvântul ”ajutor” nu-l auzeam prea des.

 Se întâmpla, nu știu cum, ca  oamenii, în cele mai multe cazuri rude și vecini, să-mi ofere șansa de  a face față  întâmplărilor pe care aveam să le trăiesc mai târziu, fără ca ei,oameni  ocupați  în trei anotimpuri cu munca  la câmp, să-și fi dorit asta.
Nu cred  că am auzit în anii aceia  vorbe  precum.:sărăcie, invidie, pedeapsă.   
Lumea își rotea existență după reguli nescrise.
 După masa de seară, se adunau, pe rând, la lumina lămpii, în câte o casă,femei, de cele mai multe ori, dar și  bărbați.  
Mama torcea, de obicei, când se adunau mai multe. 
Acasă, cosea, țesea sau își pregătea suveicile cu  fir tors pentru a doua zi.Târziu, mi-am dat seama  că deși era tânără( am depășit  cu mult vârsta ei de atunci), purta ochelari..
Din târgul  de vineri( există și astăzi), de la Corbii Mari, femeile  de care îmi aduc bine aminte cumpărau „carpete”-  bucăți de pânză, diferite ca mărime,  imprimate  cu fel și fel de  crâmpeie de  viață: pregătirea mesei, copii bucălați  hrănind  pisici  sau căței, săniușul, brazi încărcați de zăpadă, femei așteptând bărbatul întors de la muncă.
 Fiecare femeie își alegea  culorile preferate. Sau potrivite.
Bărbații  jucau cărți și povesteau  din armată.
Mă  fura  lumea aceea , mai bogată cu fiecare clipă,  mă fascinau toate câte se petreceau.
Ce am reținut  bine  este că  „neamurile„  chiar  aveau legături  strânse.
Petreceau de sărbători, mergeau împreună, de primăvara  până toamna târziu, împreună , la  muncă, își împrumutau calul, plugul,  rarița, calul.  
Se ajutau.
  Nu știu, oricât aș vrea să aflu, când  lumea aceea și-a coborât obloanele .
Să se fi topit iremediabil?
  Să fi dispărut treptat, după ce unul câte unul,  părinții mei, vecinii, rudele s-au stins?
  Au trecut anii....
Lumea a evoluat, nu se mai adună  în șezători și clăci, internetul a creat alt fel de ”adunări„.
În lista mea de prieteni,  am strâns peste douăzeci  de  verișoare și veri, cu  fii și fiice, răspândiți care pe unde . 
Și câteva consătence..
În locul îmbrățișărilor, se dau like și

figurine,.
Rareori, vorbim la telefon, mesajele  de sărbători sunt  și ele  gata concepute,  nu ne scriem  felicitări, nu mai trimitem vederi de prin locuri văzute.
Cum crezi că ar fi dacă, într-o zi, ne-am aduna???
ce  mai întrebare......

vineri, 12 ianuarie 2024

”Mi se cere să lupt


 pentru un lucru în care nu mai pot să cred așa cum credeam altădată„

Deunăzi, am început să citesc o carte,
despre al cărei autor nu știam nimic. Recunosc că mă așteptam la o abordare, care nu s-a potrivit deloc cu subiectul romanului.
Foarte bine scris romanul!
Lectura( cartea numără 292 de pagini cu scris mărut de tot) am încheiat-o în noaptea de 10 ianuarie.
Mi-a plăcut mai mult finalul. Filozofia omului simplu, șeriful.
Unii ar încadra-o, cumva, în
rândul romanelor polițiste- sigur poate și fi și așa, dar
„Nu există țară pentru bătârni„ aduce un mesaj prin care autorul sugerează că America anilor de după Vietnam ar fi o țară în care oamenii nu mai trăiesc până la bătrânețe.
Nu reușesc să văd filmul turnat, film care a primit patru premii Oscar, dar am citit niște comentarii scrise de persoane care l-au văzut.
Am fost stupefiată să aflu că un comentator zicea că ” filmul nu are final„.
Adică, faptul că un șerfi cinstit vrea să demisioneze, pentru că într-o americă bântuită de crime, droguri( cum se întâmplă ,de altfel, în lumea toată) nu mai poate face nimic pentru oamenii care ar trebui să moară de bătrânețe, și că vede cum„ o grămadă de credincioși își pierd tăria..„ nu înseamnă NIMIC.
„Îți pasă de oameni, și atunci încerci să le mai ușurezi povara. Chiar și când ei singuri și-au pus-o în spinare..„
”Uneori îmi zic că oamenii preferă să li se dea un răspuns greșit, decât să nu primească niciunul”
”Le-am spus adjuncților mei de o mie de ori că nu poți îndrepta decât ce se poate îndrepta,și cu restul nu-ți bate capul„.
Aș zice să citești romanul!
Nu pentru partea lui aventuroasă.

duminică, 7 ianuarie 2024

clipa este ceea ce poți culege din ea!

 Dincolo de fereastră,anotimpul este incert: burnițează friguros, Cerul și-a pus zăbranic cețos.

Mai bogată decât în alte începuturi de an,cu șiragul ei de clopoței, floarea cântă fără partitură!
Semn că viața este frumoasă!

sâmbătă, 6 ianuarie 2024

De Bobotează, apa curge....tot în matca ei

„Tale”,bunicul meu matern, a făcut naveta,toată viața de la Ziduri, la București, fie arșiță, ploaie sau ger.
Nu se plângea niciodată.
Mama era a doua între cei șase copii, trei fete si trei băieți.
La bunici, mergeam trecând două sate și un câmp.
Pe jos.
Sau în căruță.
Cu bicicleta, ceva mai târziu.
De trei- patru ori pe an, rămâneam câteva zile, să ascult cum de sub pălărioara lucioasă a ceasului de masă cu ecranul cât palma, pe care erau înșirate cifre mari, albastre si figuri de copii, se dă ora exactă. Să mă uit la tabloul cât jumătate de perete, în care o femeie tânără scotea apă dintr-o fântână. Târziu, mi-am zis, mai mult pentru mine că putea să fi fost realizat de Grigorescu, născut în Pitaru, sat aflat la doar cââiva kilometri de cel al bunicilor mei.
Și să o urmăresc pe”mare”, bunica mea, în bucătărioara ei, mereu proaspăt văruită, mestecând, neobosită, în oalele mari, de pe plita care nu avea niciodată timp să se răcorească.
Din leafa de ceferist a lui ”tale” și din munca lor la câmp, au strâns zestre pentru toți copiii.
La fel.
Pământ și loturi de casă pentru băieți, pământ, ceva mai puțin, lăzi viu colorate, pline cu lucruri de casă, salbe cu câțiva galbeni, și haine pentru fete.
Parcă văd disperarea de pe fața mamei, care n-a descoperit la timp ce intenții am cu paltonul ei de camgărn negru și guler de vulpe roșcată. Cu chiu, cu vai , am scos ceva, fără formă concretă, nici pardesiu, nici jachetă.
Eram prin clasa a VII-a.
La sfârșitul fiecărei toamne, bunicul primea de la serviciu un palton de stofă bleumarin. Se strânseseră mai multe. Pentru fiecare băiat câte unul.
Unchiului Bălașu-înalt, blond cu ochii verzi- îi venea cel mai bine raglanul.
Când pleca la bal, rupea o garoafă roșie, din ghiveci.Cu un gest ștrengăresc, și-o agăța după ureche.
De Bobotează, după ce se întorceau de la biserică, în văzul lumii, se arunca în apa ca de gheață a râușorului Răstoaca.
N-am prins niciodată’ spectacolul , pentru că nici ”mare” nu-l vedea.
Tremura de fiecare dată, până îl vedea intrând pe poartă.
Casa cu pridvor lung și scară înaltă nu mai este de mult.
Ulița s-a oprit lângă fântâna secată.
Nepoții sunt bunici.
Care pe unde.
O fi prins cineva clipa când fuge copilăria?😘