cu dor de bine!

 Fie ce-o fi, rămân așa cum simt că pot să fiu!

Dacă mă revolt nu durează mult prea mult, dacă sufăr o duc, mai mult în taină, dacă pot să ajut, o fac până la capăt, nu provoc rău nimănui, cu bună- știință, dacă este să mă bucur, o fac cu tot sufletul!

Au trecut niște zile,de când vârsta mea din ”buletin„s-a îmbogățit.

  Nu fac niciun bilanț, nu mă pricep la pronosticuri.

Totala mea recunoștință se duce către  părinții mei, care, fără să fi citit prea  multe cărți,aveau ceva care mi-a transmis energie, tărie și cumsecădenie! 💖

De la ei,am învățat să merg cu fruntea sus.

Se întâmplă atâtea lucruri, răul dă năvală din toate părțile,toți se pricep la tot și la toate, cartea a devenit ceva de neluat în seamă, profesorii sunt etichetați în fel și chip,se fură orice, oricând, banul contează, el și locul din față obținut cu orice preț...

Mi-e dor de duminicile mele de copil- soarele strălucea fără să ardă, ulițele satului nu erau asfaltate, dar fuseseră măturate de cu seară,că nu vedeai vreo hârtie sau urmă de gunoi.

 Clopotul bisericuței avea un dangăt moale, acoperind case, pomi, oameni.

 Ici-colo, mirosea a cozonac sau a gogoși, lumea satului saluta pe toată lumea. 

 Părinții îmi erau sănătoși, mereu grijulii, cum știau ei mai bine.

Sunt ceea ce sunt  grație lor și bunicilor, școlii și profesorilor care m-au îndrumat!💓

 Mi-aș dori ca toți copiii să simtă asta:părinții te aduc pe lume, te cresc, te educă așa cum știu ei.

  Școala și profesorii îți luminează mintea și-ți deschid poteci!

Bacalaureatul este prima  gară pe al cărei peron aștepți trenul.

  Este ideal să-l prinzi pe cel mai bun, să urci într-un vagon luminos, cu fața în sensul mișcării roților.

  Mai departe, TU decizi ce faci cu viața ta.

 Astăzi, privind în urmă, simt învăluindu-mă  căldura recunoștinței!

Mi-e dor de clipa când, purtând codițe, mi-am  făcut  fotografia pentru diploma de  bacalaureat!

  Mi-ar plăcea să mai pot îmbrăca fusta plisată, bleumarin, pe care „am pârlit-o „ cu fierul de călcat într-o duminică de  vară! Ce spaimă am tras, de frica tatei...mama  a  găsit soluția de circumstanță!

  Se apropie examenele- sunt minunate emoțiile- crede- mă!

Fără ele, parcă nu ești tu.

Să fie cu succes și cu liniște!💖

nu doar vorbe

  Cineva zice ( aș putea să-i scriu numele, pentru că am cartea lângă mine, dar mi se pare că nu asta contează) că îmbătrânești dacă ești iritabil, arțăgos, bosumflat, certăreț.

Așa că privește în față, recomandă acest domn, poți să faci lucrurile pe care ți-ai dorit să le faci pe vremea când erai ocupat să-ți câștigi existența.
Altfel, Socrate a învățat să cânte la instrumente muzicale la 80 de ani, la 85 de ani, Isac Newton muncea pe rupte, Marcus Cato a învățat greaca la 80 de ani.

În ce mă privește, recunosc că am fost tristă niște luni bune, când mai-marii învățământului m-au trimis în cea mai lungă recreație. Știam atâtea, aveam multe de creat la școală, că mi s-a părut o mare nedreptate încetarea activității la 60 de ani.
Am plâns, am suferit....
Treptat, am învățat să mă redescopăr.
Cred că ești pe cât de bătrân te crezi și te simți.

călători cum suntem

  Anotimpurile nu se rotesc de dragul nimănui,

mișcările lor sunt obiective ,
se pierd spre a renaște,
doar noi tânjim către noi înșine,
chemați de ceva nedeslușit.
Dacă
toamna este,
cumva,

partea nevăzută a fiecăruia și a tuturor,
în așteptarea albului de iarnă,
Primăvara
ar fi dorita fără de sfârșit poveste,
chiar și când cerul ei se mai întunecă....
Undeva, intuim
vara cu mult roșu în obraji,
cu neobosite cărări.
Anotimpurile-
oglinzi tremurătoare în rotirea vremurilor,
revenind,
mereu,
la copilul din suflet...

când totul se contopește în tot!

Ce vreau să spun este că nu povestesc pentru a crea o pagină de literatură,nici pentru a forța starea cuiva spre a  trăi emoții, nici  să  sugerez în vreun fel profunzime în a se gândi despre școală, profesori,reacții bune. 

Povestesc, pentru că, ori de câte ori am simțit că vreau să mulțumesc cuiva pentru ce sunt  și pentru ce am fost, imediat după părinții mei, îndatorată  îi sunt profesorului meu de Limba română,  Gheorghe Fulga.

  S-a stins de niște ani... cred  că i-ar plăcea  să știe  că mulți dintre foștii elevi care  l-au ascultat  povestind ori s-au lăsat conduși de  lumina înțelegerii  gramaticii îi rostesc numele cu smerenie, respect și recunoștință.

 S-a întâmplat ca ,ieri, să vorbesc(la telefon, de  bună seamă, că altfel nu prea se poate) cu o fostă colegă de școală. Este contabilă, dar, când  am  adus noi vorba despre anii de școală, imediat ea a asociat cuvântul ”carte” cu  numele profesorului nostru.

Domnul Fulga!

 Recunoscut pentru cultură și talent pedagogic în toate satele din jur! La vremea aceea, nu înțelegeam cât de important este să ai un profesor adevărat. 

Amintindu-mi-l, îl asociez, involuntar, cu caietele mele de notițe,niște maculatoare foșnitoare, cu foaie gălbuie, aspră. De fapt, caietul de teme și cel de clasă erau la fel de ordonate; titlul era marcat printr-o subliniere specială, pe care am transmis-o, mai târziu, și eu elevilor mei.
Domnul profesor acorda mare atenție memorării textelor frumoase și importante, scrise fie în versuri, fie în proză. Știu și acum fragmente mari din "Scrisoarea III","Amintiri din copilărie","Toma Alimoș","Ardealul", Sobieski și românii”.
Nu știam pe atunci că voi deveni profesoară de limba romană-poate că simțeam, cumva, în marea mea admirație pentru profesor. 

Absolvent de Litere și Filozofie- asta aveam să aflu ceva  mai târziu- domnul  Fulga refuzase o catedră universitară, în București. 

Venise în satul copilăriei sale, să ne învețe carte pe noi, copiii din cele trei sate ale comunei.

  Înalt, îmbrăcat totdeauna impecabil, deși venea la școală , adesea, cu o motoretă vișinie "Simpson", impunea respect asociat  cu un fel de  teamă tuturor:copii, părinți,colegi.

Am păstrat mulți ani caietul de teze din clasa a V-a. Când, nu știu din ce cauză, nu l-am mai găsit, am suferit cumplit .

În primul trimestru, subiectul tezei cuprindea povestirea  unui fragment din " Amintiri din copilărie", de Ion Creangă, și diverse exerciții de morfologie, sintaxă, vocabular.
Erau subliniate cu creion roșu două sintagme, cu o greșeală de scriere, care nu s-a mai repetat vreodată ;am scris "începe ai", în loc de "începe a-i".
La sfarsitul tezei, domnul profesor a adăugat:

" Deși lucrarea nu este lipsită de unele greșeli de exprimare și de scriere, este foarte bună. Ea anunță pe viitorul intelectual. Dacă vei munci mult și fără întreruperi, vei cuceri cetatea științei".
N-am schimbat niciun cuvânt din vorbele dumnealui, pentru că n-am uitat nimic din ce era scris pe întâia mea teză.
N-am cucerit cetatea științei, dar mi-am făcut meseria cu pasiune și cu dragoste.

Am absolvit secția„ real„( obligată fiind) a unui liceu teoretic foarte exigent.

Nu am fost admisă la Facultatea de Filologie, Universitatea București, în primul an, așa  că, primind o catedră de suplinit chiar în școala în care învățasem, am ajuns colegă de cancelarie cu profesorul meu. 

 Din primul salariu, mi-am cumpărat  niște botine gri, foarte elegante. 

 Eram tare mândră!

  Domnu Fulga  și-a ridicat o sprânceană:

- De mâine, să le pui  la păstrare, pentru când vei fi studentă!

Au trecut anii.
Vremea fuge ca nebuna...

Eleva de odinioară și-a împlinit  visul:profesoară de limba română.

Aproape patruzeci de ani de muncă cu elevii.

 Sunt mulți, sunt puțini, deja țin de trecut.

Necruțător este timpul!

Domnul Fulga își odihnește pasiunea sub o cruce albă, nu foarte departe de școala unde am învățat.

În adâncul sufletului meu- sunt convinsă că și în sufletele altora- numele lui  se asociază cu o străfulgerare  luminoasă, duioasă, caldă.

”Cerul sărută pământul prin ploaie,

  pământul sărută cerul prin flori.„Rabindranah Tagore.

-

Îți scaldă sufletul și ochii, de cum dă colțul ierbii. Cineva le risipește generos peste tot, la margine de drum, prin lanuri, zăvoaie, păduri.
Unele cresc și pe stânci, înving arșița, ploile și vântul.
Eternă seducție a vieții, umbreluțe pentru cele mai frumoase culori și parfumuri!
Vorbesc în graiul lor fără cuvinte.
Își adună filozofia vieții întrecându-se în arome și mii de nuanțe. Pâlpâiri în stropi de gânduri.
Miracole ascunse printre petale împrumutate din brâul curcubeului!
Culege cu ochii închiși, un pumn de iarbă... sigur vei găsi o margaretă. Dacă îți mai păstrezi sufletul de copil, întreab-o, desprinzând câte o petală: mă iubește, nu mă iubește...
Ochișori ascunși cochet sub zimțuite pălăriuțe albe, adunate în petale fragede, dansând în jurul unui strop rupt din marele disc de portocală, își ridică pleoapele grele de somn, de îndată ce se ivește soarele.
În reverențe deprinse parcă la pension, privindu-l tandru, îi salută voioase trezirea, uitând una de cealaltă
Toate sunt îndrăgostite!
Nici de înțepăturile albinelor nu le pasă!
Nici de zborul amăgitor al fluturilor.Ziua toată își scaldă trupurile zvelte în atingerea blânda a vântului prieten...

Îmi plac margaretele: deși par rigide, sunt atât de elegante cu pălăriuțele lor ușor zimțuite, cochete ca niște domnișoare de pension.
Privesc lumea, cumva, pe furiș.
Timide, cum sunt, nu ar recunoaște nicicum că toate sunt îndrăgostite de Soare; își rotesc, tăcute, căpșoarele după el.
Amorez permanent, le- a cam frânt speranțele...
în zilele noroase, pelerinele lor de bal sunt cam șifonate.
Ceva rămâne, totuși, de admirat: o anume noblețe!
Și când obosit de prea lunga alergătură a zilei, soarele se rostogolește în crepuscul, spășite, lujerele grațioase își țin cu greu obrajii bucălați, pregătindu-se și ele de culcare.
Laudă somnului sub clar de lună!

p.s cele din imagine nu sunt în starea lor de domnișoare clipocindu-și genele; le-am furat surâsul,strecurandu- mi mâna printr-un gard metalic. 😘