luni, 21 august 2017

în zbor albastru

Cu chiu, cu vai,  tata a cedat  rugăminților mele. Și ale mamei, care  își tot frângea, neputincioasă, mâinile.
 Primul ceai. Ceai dansant. 
Mai puțini  băieți decât fetele vizibil  emoționate, doi acordeoniști, ambii foști colegi de clasă, plus  muzicuța  lui  Mișu Lupașcu, student, mai apoi,  la teologie.
Primul meu dans, valsul!
Trecusem cu  bine admiterea în liceu, el  era într-a  XI-a. N-o să-i spun numele,  pentru  că meseria  lui  de toată viața se rostea în șoaptă. În  toți anii care  au trecut de atunci, ne-am văzut  o singură dată. 
 În mare  fugă...fiecare  ducea  lumină și  flori  la  căpătâiul părinților.

 În seara acea de  vară, eu am învățat cum este  să plutești.Cum poți  zbura fără aripi. Și  nu am uitat niciodată.
Mireasă  fiind, în  același sat, satul meu, în  poienița  din fața  bisericii, cel mai frumos  vals- cânta orchestra lui Ciontică  de la „Doina
Argeșului”, plătită cu  bani serioși de tata, motiv pentru care nouă, mirilor, nu prea ne-au rămas  bani să ne cumpărăm frigider și bibliotecă pentru sufragerie- l-am dansat cu ”boierul„, fratele socrului. 
 A fost șansa mea, pentru că altă ocazie mai bună, de a  avea  un partener  priceput pentru dansul preferat, nu mi s-a mai arătat vreodată.

Astăzi, am făcut un fel de ordine printre  haine. Pe umerașul  de plastic alb, rochița  mea din crêpe- de -Chine,cândva  senină, cum sunt  serile de august, își ține  în gând amintirile. 
Cineva zice că  este bine  să renunți la  toate lucrurile  pe  care  nu le mai folosești.La mine, pur și simplu, nu funcționează teoria asta.
Ador tăcerea pufoasă a rochiei mele de bal!

6 comentarii:

  1. Azi lume arunca ce e vechi la gunoi!
    Intr-o zi langa container era un urs mare de plus...de ce l-o fi pus in duhoarea si mizeria aceea,cand putea sa-l lase undeva langa ,poate il lua vreu tiganus,vin deseori pe acolo. .Eu am cateva jucarii care desi arata jalnic dupa atati ani, nu pot,nu ma lasa inima sa le arunc!E o parte din copilaria mea in ele,sunt Simboluri care au sfintenia lor.
    In alta zi am vazut ceva si mai si...tablouri de familie aruncate langa container....nu mai comentez,crede-ma ca mi s-a facut rau..imi pare rau ca nu am avut un aparat foto pe moment...as fi facut o postare pe tema asta sa-mi vars of-ul si revolta!

    RăspundețiȘtergere
  2. Lucrurile pot fi văzute din mai multe unghiuri. Ute, știi, la țară, lângă noi, continuă să se țină pe picioare ceva ce a fost o casă frumoasă, o gospodărie falnică. Preotul, adevăratul preot de țară trebuia să fie un simbol de corectitudine, cinste, hărnicie. Gospodăria proprie era întâiul mod de a le servi enoriașilor drept pildă.
    Dar, dacă el „se petrece„, casa și tot ce a însemnat ea se pierd.
    Așa se pot întâmpla lucrurile și cu alte case, rămase fără stăpân....este atât de impresionant- acolo, unde, cândva a fost viață adevărată, se așterne tăcerea. Apoi vine nimicul.
    Noii proprietari, dacă nu au nimic în comun cu foștii, aruncă totul.
    Vezi aici:
    http://incertitudini2008.blogspot.ro/2012/04/cand-trecerea.html

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu cred ca e vb de asa ceva...m-am gandit la ce spui tu!
      E vb de boala modernizarii... multi arunca de toate ,pana si ceea ce reprezinta amintiri de suflet..cunosc cazuri care au aruncat carti cu sacul sau tablouri!
      Cand pleci si vinzi apartamentul,anumite lucruri le iei cu tine..o fotografie nu e greu sa o duci oriunde vrei.Ori o lasi intr-un album ptr urmasii tai amintire inainte de a pleca... dincolo.

      Ștergere
  3. Da!uite, o să-ți fac o mărturisire: de la MAMA MEA păstrez și ultimele fire roșii din care cosea.
    Sunt 42 de ani.

    RăspundețiȘtergere
  4. Cred ca sant lucruri pe care le pastram, asa cum pastrezi o identitate - sau paote pentru ca aceste lucrui ne definesc identitatea. Asa ca nu poti renunta la ele.

    Numai bine, Gina

    RăspundețiȘtergere
  5. Câtă lumină, câtă liniște aduc cu ele, amintirile!și ce caldă le este mângâierea!

    Mulțumesc mult pentru gând și trecere, Irina!

    RăspundețiȘtergere