sub acelashi cer

A ma rupe cateva zile de realitatea asta , in care se alearga de dimineatza pana seara, ca nici timp de odihna nu mai ramane, a fost, pentru mine, o adevarata provocare.
Fara televizor.
Fara ziare.
O excursie nepregatita.
O excursie in Moldova, din care , in urma cu multzi ani, vazusem nordul.
Trei zile , in care am vazut .
Multe.
Cu ochiul.

Si am simtzit.
Intens.
Cu sufletul.

Am prins imagini si pe micul meu telefon.
Cele mai scumpe s-au ashezat undeva, intr-un coltzishor, acolo unde gandirea se intalneshte cu simtzirea, ca o zestre.

Dincolo de viatza mea, de viatza noastra, in care suntem slujitori umili ai banului, de care ne agatzam la tot pasul, pentru ca inchide si deschide ferestre/ushi, portzi, am descoperit o alta lume , care ishi masoara timpul , potrivindu-si regulile vietzii dupa alte criterii.
Acolo, diminetzile, zilele si noptile nu au prea multe in comun cu iureshul cotidianului nostru, orientat catre bunastare- hrana, haine, mashini, case; natura ofera cat poate, omul ia si ofera, la randul lui.
O filozofie aspra, nerostita, mai degraba aplicata disciplinat, strict.
Un echilibru construit migalos, dar intr-un fel de curatzenie, greu de patruns de catre omul orashului sau al satului, devenit rob al dorintzelor, orgoliilor , intr-o lupta cu ambitziile.
Ale lui.
Si ale altora.

Este universul fiintzelor care ishi traiesc viatza in manastiri- maicutze si calugari.
O lume ale carei portzi se deschid pentru cei care doresc sa o cunoasca.
Sau sa ofere atat cat vrea sa primeasca fiecare.

Acum, acasa, constat ca am mai multe intrebari si mai putzine raspunsuri decat inainte.