in aceeashi directzie

N-o spun eu- o auzi peste tot”fuge timpul ca nebunul”..ca ieri eram in anu-ntai de liceu/facultate/casnicie( s mai alterneaza cu z..), avem prea putzin timp unii pentru altzii, aproape deloc. Fiecare traieshte pentru sine; in cele mai fericite cazuri grija se extinde asupra familiei- copii, parintzi, fratzi..

Cand eram copil, fara sa ma fi intrebat cum e cu omul pe care il vezi chiar o singura data in viatza, am aflat cate ceva despre omenie. Pe ulitzele satului, veneau, in convoi, rareori singure, carutze, incarcate cu vase de lut, mere, maturi, perii, var, geamuri. Oamenilor care ishi strigau marfa in sloganuri prelungi li se spunea munteni- satul meu este in avalul Argeshului. Munteni, pentru ca veneau din sate de munte.
Peste noapte, satenii ii primeau in casa, le ofereau mancare calda si un loc de dormit, nu neaparat in camera buna. Dar nu existau suspiciuni. Nimeni nu se temea de nimeni. Povesteau , pana noaptea tarziu, cate si mai cate.
Asha il tzin minte pe un bun prieten al tatei- Petre de la Albeni. Avea el, ca tot omul un nume de familie, dar n-a contat niciodata. Totzi ii spuneau asha- Petre de la Albeni. Nu mai shtiu ce vindea; shtiu ca ani de-a randul, a dormit intr-o camarutza de langa bucataria noastra.Venea de cateva ori pe an. Cred ca si tatal meu s-a dus odata in satul lui.

Mi-au venit in minte momentele astea, retrase intr-un coltz al memoriei afective, duminica seara, pe cand ne intorceam de la tzara- casutza este la vreo 15 km de orash.
Circulatzie intensa- mashini multe, shoferi nervoshi, cu injuratura pregatita pe buze, pentru orice.
Cu vreo 5 km inainte de intrarea in orash, doua carutze, trase pe dreapta. Doi barbatzi, cam la patruzeci de ani, arshi de soare, camashi decolorate, palarii murdare, se chinuiau sa repare o roata.Am avut timp sa trag cu ochiul la incarcatura , care depashea cu mult inaltzimea scandurilor atelajului- aragaze, ligheane de metal, antene tv, oale , cratitze , cani, un frigider, cateva televizoare, aparate de radio, sarme, cabluri, fiare de calcat, un aspirator, un ventilator.Toata alergatura de cine- shtie- cate- zile a omului era ingramadita acolo. Deasupra, prins in lantz, un caine, leshinat de sete , trezit de claxoanele mashinilor nerabdatoare, dormita. Prietenul omului. Al stapanului carutzei.

Doua mogaldetze aplecate asupra rotzii bandajate cu petice de cauciuc..ii cunoashetzi- sunt oamenii aceia, slabi, murdari, care cauta peste tot materiale feroase, pe care le comercializeaza prin centre specializate, oferindu-li-se o nimic toata pe munca lor de multe saptamani. Asha ishi mai prelungesc viatza cu inca o zi- doua- trei. A lor si a familiilor lor. Presteaza o munca cinstita. Si grea. Fie ploaie, vant, arshitza..

M-a incercat un sentiment de tristetze. Dar si de revolta. Nu shtiu impotriva cui.
Nu shtiu cine randuieshte lucrurile: in acelashi timp, pe acelashi drum, merg, in acelashi sens, bogatul si saracul, shmecherul si fraierul.
Or fi legi care guverneaza lumea asta, impartzind oamenii?
Sau o fi destinul fiecaruia?
Sau o fi adevarat ca fiecare este stapanul propriului noroc?
Nu incerc sa aflu raspunsuri, pentru ca nu le-ash gasi, de asta sunt sigura; atat fac- ma intreb..

avetzi raspunsuri?

p.s.

pe o ilustrata infatzishand-o pe Diane de Poitiers, pe care am cumparat-o de la magazinul castelului Chenonceau, in 27 august 2006, notam atunci "Traim in cea mai buna dintre lumile posibile, fiecare in parte, la timpul respectiv". Gotfried Leibnitz