verde! atât de verde!

Avea cizme grele. Și bici.
Pușca o ținea ascunsă. Se numea Oarță Gaț. Era paznicul pădurii boierului. Il știau toți copiii, fugeau din calea lui.Nu doar desculțul lui Zaharia Stancu. Am aflat de el, citind , in vremea copilăriei mele, romanul, care, după ani, a născut multe și mari controverse.Nu cunosc realitatea..care realitate, o știe cineva? Eu altceva vreau să spun..
In manualul pentru clasa a V-a, mai pe la inceput , era un fragment-intr-o primăvară, mama il trimite pe Darie să adune bureți. Plouase mult.Copilul iși umple traista, era foarte fericit.
Printre copaci, cizmele uriașe.
Intrebarea a căzut odată cu palma grea a paznicului pădurii.
-Ce faci, mă, tu aici?
-M-a trimis mama, domnule..
Oarță Gaț strivește cu cizmele lui negre bureții.
Frunze uscate, pământ jilav și bucuria copilului, toate sub cizme.//

Fiecare pădure își are paznicul ei. Așa ar trebui să fie.

Pădurea noastră este un castel viu..a plouat mult , copacii și-au inălțat spinările până sus de tot, unii privesc spre cer, alții și-au unit crengile in bolți stufoase, coliere vii , fremătând în ciorchini de frunze lucioase. Raze piezișe pătrund greu printre ele, mângâind scorburile și coaja crăpată
Atâta verde!!//
Au fost și vijelii. Copacii bătrâni n-au făcut față. Rafale de vânturi le-au biciuit fețele. Unii au cedat, scârțâind.
Potecile sunt pline de vreascuri.Trunchiuri frânte zac uitate. Mănunchiuri albastre și ciupercuțe , ascunse sub pălărioare cochete, țâșnesc, indraznețe, printre spărturi.
Atâtea lemne, cât să incălzească la iarnă un sat intreg de bătrâni neajutorați.
Așa mi-a venit in minte Oarță Gaț.
Mă gândeam că ar trebui să adune cineva risipa de lemn.//
Am văzut, de la fereastra autocarului, nesfârșitele, fabuloasele păduri vieneze.
Curate, verzi, cuminți.
Potecuțe insorite , liniștite urcă printre brazi, in taina zilelor de vară.
Oarță Gaț, vienezul, iubește pădurea.//