cine suntem?

Când mă duc la țară, nu deschid televizorul, chiar dacă țânțarii mă obligă să intru in casă, imediat după 9 seara.
 Tocmai când luna este absolut fabuloasă.
O privesc din spatele perdelelor.Și nu mă mai satur de frumusețea ei..

Cât este ziua de mare,sunt atîtea de făcut.. intre timp, ascult la radio, muzică și multe știri.

 In ultimele zile, câteva informații au fost reluate obsesiv- expatrierea țiganilor din Franța, și nu știu cum se face, că prea mulți sunt de-ai noștri, apoi atenționarea despre atacul ultravioletelor și ultima, dar nu cea mai blândă, știrea  despre sinistrații cazați in tabăra de copii, Lacu Sărat.

Țiganii iși vor găsi, bineințeles, alte locuri, pe alte meridiane, sunt inventivi.
Ultravioletele, ca și peștii otrăvitori, nu prea se iau in seamă.
Auzeam răspunsurile unor tinere mămici, care, intrebate cum de-și lasă copiii in soare, la ore nepotrivite, răspundeau senin că e prea frumoasă vacanța la mare, să poată rata, cu una cu două, bronzu,l direct,  de la mama lui.

Atâtea imagini sinistre am văzut din Moldova, atâtea modalități de solidaritate au găsit ceilalți oameni, deloc bogați, că mi-am reproșat că ajutorul meu este mult prea modest.
Apoi a venit știrea asta- bombă..sinistrații, nu toți, dar o bună parte, adică cei cazați in tabăra pentru copii, au devastat totul, au ars băncile să pregătească foc pentru mici, au transformat păturile de lână in preșuri, au aruncat hainele pe care le-au murdărit, deși  primiseră săpun, apă, ligheane.
Alte informații sunt mult prea jenante..
Chiar și in momente atât de grele, să invingă tot spiritul barbar?