timpul picteaza clipa

Ploaia a limpezit   dogoarea asfaltului incins . In mănunchiuri de raze piezișe, asfintitul isi palpaie alene lampa rosiatica . Se lasă , cu storuri albastre, seara. Ici- colo, pe băncuțele din fața porților, bătrâne,   curat îmbrăcate,  stau de vorbă . In zilele de sarbatoare,  toate discutiile sunt mai frumoase. Dispar  si grijile..

  În treacăt,  zăresc niște codițe împletite în fundițe roșii.
Și mâna grijulie a unei bunici..

Ceva,  ca  un clipocit   de gând,  înflorește brusc, aducând cu el  bucuria rătăcită în timp.//

Una dintre cele trei bunici, da, eu am avut trei bunici , în fiecare duminică  mă lua cu ea.

Prânzul era imediat, după ce  se întorcea de la biserică.

În camera lor  mare, cu ferestre  spre curte, mai mult de jumătate din peretele dinspre răsărit era acoperit cu icoane , decorații și brevetul de brav ostaș al bunicului- cu semnătura și sigiliul regal- în luptele de la Mărășești.

Nu știu când și de ce au dispărut toate.

  Bunica mă purta   cu ea peste tot. Când am început să înțeleg cât de cât lumea și rosturile ei, așteptam duminica  numărând zilele pe degete.

În fața oglinzii mari- unde o fi dispărut nu știu, măicuța, așa îi spuneam,  se gătea. Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și  părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă,  era al mamei,  aveam să-mi dau seama mai târziu.

Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului- n-o lăsa  să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.

Peste cocul  făcut cu grijă, își punea  tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și   mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra  cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .

  Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea.  N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de  minunat.

Aceeași meticuloasă  grijă, până îl potrivea – la dreapta, mai pe frunte,  până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă,  îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.

Mă  ținea de mână, călcam pe lângă ea,  cu mare drag.

 Spunea bună ziua  oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea- săru mâna!

Mergeam la câte o nuntă.

Mai des , la rudele ei, răspândite prin câteva sate din jur.

Niciodată nu pleca de acasă cu mâna goală. De obicei, ducea într-un pachețel gogoși  , pe care le pregătea de sâmbătă. Câteodată, cocea,  prin iunie, mai ales,    ceva special- niște clătite cu flori de salcâm, date printr-un aluat, pe care mama a început să-l pregătească mult mai târziu, când bunica nu mai era.

 În toate amintirile mele o văd  mereu preocupată de  mine și de ea, rareori zâmbitoare.

S-a stins chiar în întâia mea zi de școală.

Abia după vreo șapte-opt ani, am înțeles motivul tristeții ei, nu avusese copii, tata era nepotul lui talițu.//

În seara asta, venind către casă, am zărit,  în treacăt,  mersul  mai mult în fugă al unei rochițe roz .

Și mâna grijulie a unei bunici, îmbrăcată în blugi. Mai tânără decât bunica mea.

Am șters lacrima și  mi-am trimis gândurile  în duminicile curate ale altui timp, peste care amintirile își  torc, nestingherite , anii.//