Copilul si lumea lui nevazuta

Nu-mi pierd prea multe ore in fata televizorului si ,daca se intampla  sa ma uit, rar de tot urmaresc  vreo emisiune  locala.//

Mi-a venit in minte o discutie cu un fost elev- la vremea respectiva, intr-un fel, m-a distrat..subiectul era ..Elodia.
Ma straduiam sa-i invat pe amandoi, pe el si pe fratele mai mic, cum este cu diatezele.
Nemultumit ca mezinul , elev in clasa a VII-a, nu pricepea deloc  cum  stau lucrurile cu  subiectul logic, fratele cel mare  ma scoate din incurcatura:

-Lasati-l, doamna, ca asta este un papa- lapte, nu stie nici macar  cine este Elodia..

 Astazi nici in gluma  nu as zambi. //

 Vorbeam despre emisiuni tv: am deschis televizorul , fara sa am vreun interes anume. Pe un post local- o discutie cu un psiholog. Am prins, poate, jumatate de emisiune. 

Aceleasi  reluate idei, aceleasi batatorite cai..despre cazul Elodia

Rareori , am auzit pe cineva  implicat, in orice fel in problema asta, discutand  serios/profesional/dar si parinteste despre ceea ce este cel mai dureros in aceasta drama: COPILUL.

Niste adulti, fie ca sunt implicati direct, ca rude , fie ca sunt slujbasi

 ( de tot felul) se invart intr-un cerc in centrul caruia creste-Dumnezeu stie cum -un copilas.

Incepe vacanta..copiii din familiile instarite merg  cu parintii  in locuri alese cu grija; copiii saraci  muncesc, pentru o bucata de paine-  cu familiile lor sau pe cont propriu, copiilor  bolnavi le poarta sau nu cineva de grija- toti isi traiesc copilaria,  dupa cum  le-au harazit-o parintii, pentru ca oricare  fiinta  vine pe lume din  doi parinti.

El, Patric,  ce fel de vacanta va fi avand??

Gandindu-ma la el,  m-am dus  cu  ochii sufletului la o poveste  reala.

Iat-o!

Ochi rotunzi de nuca proaspata, rostogolindu-se fara incetare.

 Vorbe usor sasaite, din care nu-ti era prea greu sa auzi injuraturile baiestesti. Mai ales de mama.

Nume de fata- D- atitudine incerta . Nu purta niciodata fusta, nu-si vopsea buzele, nici obrajii , cum faceau toate colegele ei, unele chiar mai mici.
Isi ingrijea intr-un fel special parul sarmos, blond-castaniu, in care intra foarfeca asistentei, pe care o accepta fara impotrivire.
In multe zile, lectiile deveneau spectacol. Chicoteli si pocnete, rabufneli si intepaturi, cand tocmai credeai ca le-ai adunat gandurile ratacite , langa tine.
Nimeni nu-i intra  in voie.
Cateva profesoare, care trecusera pe la clasa, dadusera bir cu fugitii, dupa cel mult o luna. Motive? Haine patate de ulei, prajituri scapate’ din greseala’ in par, cate o lingura de pilaf turnata in buzunar, in gluga hanoracului. Sau direct in geanta, o piedica ‘intamplatoare’ , la intrarea sau la iesirea din clasa.
Prin anii ‘77/78 era aproape imposibil sa obtii o catedra de limba romana mai aproape de casa. In realitate existau destule, dar se pastrau pentru nevestele, iubitele, fiicele, cumnatele activistilor.
Fara pile si relatii, fiecare 1 septembrie era un adevarat cosmar.
Cuvantul somer nu circula decat in limbajul de specialitate.
Eram licentiate, unele chiar cu gradul I, fara catedra.
 Primeai ce ti se oferea. Nu prea aveai cum sa refuzi.
Asa am ajuns defectolog intr-o scoala speciala.
 La 22 km de oras, lux adevarat, daca in anii anteriori, distanta era dubla.Salariu mai mare cu o treapta, program de 6 ore pe zi- 4 ore la clasa , doua ore pentru a-ti insoti elevii la masa si program de odihna.
 Cand erai de serviciu, programul incepea la 7 si se termina la 15.
Diriginta la clasa a VII-a: copii cu diverse afectiuni motorii, tulburari de comportament, instabilitate emotionala, retard, agresivitate, varste cuprinse intre 15 si 19 ani.
Cine m-a avertizat ca D. este copilul cel mai rau n-a glumit.

Primele luni au fost un adevarat razboi, in care eu si ea ne incrucisam sabiile de cateva ori pe zi.
 M-am intors la cursurile, notitele si insemnarile de pshihologie din studentie si la putinele carti de specialitate gasite prin librarii. Aproape nimic nu-mi iesea cum ar fi trebuit.
Deseori, ramaneam peste program. Fiecare dintre cei 16 elevi avea un dosar voluminos- declaratii, insemnari de la militie, maternitate, scoli pe unde mai fusese inscris, spitale ..
Ma interesa , in mod special, D.
Nu intelegeam de ce uraste atat de tare femeile.
Din dosarul ei lipsea certificatul de nastere. Nu spun ca m-am transformat in detectiv, dar, prin ianuarie, am aflat ca mama ei naturala , o alcoolica varstnica , o abandonase intr-un spital din judetul Olt. Tatal era necunoscut. Copilul fusese’ plimbat’ prin multe centre si scoli.

1 martie- ziua ei de nastere- a devenit si pentru ea, si pentru mine o zi buna.  

Erau in clasa ei si cativa copii ajunsi intamplator acolo- asta este o alta poveste, despre invatatorii si profesorii care trimiteau cu usurinta un copil mai incet in gandire, intr-o scoala speciala.
 Impreuna cu ei si cu alte colege profesoare, am impodobit o sala de clasa cu flori, desene, baloane colorate, papusi. Pe masute- bomboane, prajituri, papusi.
Tortul , pregatit acasa, l-am adus cu mare grija pe tren.

Sarbatorita nu stia nimic.
O colega a reusit s-o convinga sa intre in sala .
Copiii au inceput sa cante si sa aplaude.
Zburau baloanele colorate!
Am luat-o de mana care se lasa greu prinsa si i-am spus sa sufle in cele 15 lumanari.
Nu-mi amintesc decat obrajii ei uzi de lacrimi si degetele de copil tremurand, agatate de gatul meu.
In anul urmator, am obtinut catedra mai aproape de oras.
 D. m-a vizitat la scoala si acasa. Mi-a cunoscut familia. Am pastrat legatura cativa ani buni.
Intr-o zi, m-a anuntat ca se marita.
 I-am cumparat costumul cu care a mers la cununia civila- fusta neagra si bluza argintie. .

S-a mutat in casa sotului ei, undeva, intr-un sat de munte.
De cand s-au schimbat numerele de telefon, nu mai am vesti .

Stiu ca, atunci cand ma gandesc la ea, am o mare bucurie.
 Ca pentru o plantuta care a prins radacini, inflorind dupa multi ani de seceta.
Profesional, pentru mine, D. nu se compara cu niciuna dintre diplomele olimpicilor mei .
Este ceva mai mult.
 Este un suflet gasit sub lacat ruginit, a carui cheie se ratacise.

O fetita bataioasa, imblanzita doar prin vindecarea unei traume , cu care soarta a plesnit-o, brutal peste suflet, de cand a vazut lumina zilei.