nimeni nu este de neînlocuit

   JURĂMÂNTUL EDUCATORILOR

Îmi voi exercita profesiunea cu conștiință și demnitate.
Voi vedea în elevii mei nu atât școlari, cât copii și nu voi uita niciodată că, pentru partea care îmi revine, sunt răspunzător pentru destinul lor.
Voi menține prin toate mijloacele de care dispun onoarea profesiei didactice.
Colegii mei vor fi prietenii mei.
În colaborare cu ei,mă voi strădui să ameliorez în mod constant mijloacele pe care şcoala le pune în mişcare ca să asigure recunoaşterea efectivă a dreptului la educaţie şi la justiţia socială în educaţie.
Fac aceste promisiuni în mod solemn, liber, pe onoare. 
Propus de pedagogul elvețian Robert Dottrens.


Dacă nu spun în clipa asta, nu cred  că  o să mai vreau să  spun vreodată. Nu te speria,nu este  cine știe ce secret, nu sunt nici nervoasă, așadar, dacă ai un pic de timp și dacă îți pasă, citește .

 Aflasem  la  prima ședință de consiliu profesoral  că anul  acela - de  când  am început să merg la școală,pentru  mine anul  începea, de fiecare dată, nu în ianuarie, ci la jumătatea lui septembrie- va fi ultimul  din viața mea de profesoară.( activă)  

Nu știu cum  le va fi fost  altora, auzind ceva asemănător,  pe mine m-a lovit  așa, surd,  drept în  suflet.  M-am scuturat și mi-am zis:  dragă, cum toate au un început,  tot așa au și un sfârșit, nu ești  nici prima, nici ultima  profesoară care  se va duce  frumos acasă, o să faci ce vrei tu, nu  te mai apasă grija  hârtiilor cerute  de toți ăia de la inspectorat,  nu-ți mai bați capul cu nimeni, faci tot ce vrei tu, te plimbi, citești ce și cât dorești..

Lunile au  zburat  repede  de tot. 

Am început să mă pregătesc  teoretic pentru ce urma  să vină:am citit studii, articole  din tot felul de publicații  românești  și  traduceri  de pe la alții, am vorbit  cu  multă lume.

 Ce mai! teoretic, știam  multe. Și mă simțeam blindată. 

În vacanța mare, pe care o credeam ultima, am plecat în Franța- visul meu din anii de liceu!

 Într-o dimineață, m-a sunat cineva  și mi-a spus  că o  mămică  cu pile a făcut „presiuni„ undeva, ca eu să nu-i las baltă pe  elevii  cărora le eram profesoară și dirigintă, așa că, la întoarcerea acasă, eram tot  doamna profesoară. 

Un an frumos, rezultate  bune de tot, încă un premiu la Olimpiada Națională,  schimbări  esențiale  prin școală,  câte  nu am făcut eu în anul acela.  Uitasem că  lumea  mi-a urat „pensie  liniștită„ și că  mi se  făcuse cadou o lenjerie  de pat  și  un set de pahare. ( de cristal) Și nicio carte... 

Și iar se apropia  toamna, și niște părinți  iar au făcut gălăgie, cum că nu  pot să-i abandonez pe  copiii lor tocmai când  vor  avea de dat examen de admitere. Și iar m-am dus la școală, ei, părinții, tot pe la porțile inspectoratului... era  sfârșit de octombrie, nu primisem ,încă,  decizia de suplinire, că asta eram:suplinitoare.

 „Floare albastră! „

 Splendidă  amiază: vedeam prin fereastra larg deschisă zbor de frunze și de raze, comentam  versurile, copiii erau  extraordinari, (  nu vreau să-i numesc elevi)  doamne, câte idei aveau ei în ora aceea,  am plecat acasă cu sufletul beat  de  ceva

special.

Și mai spre seară, a sunat telefonul: „știți, a venit domnul inspector, ( nu-i spun numele, pentru că  nu-mi place să-l  văd scris aici, printre rândurile mele) a făcut mare tărăboi, că ... ce mai contează??( fuseserăm colegi de catedră un sfert de secol.)

    Atunci, în clipa aceea,  s-a rupt ceva:  toată pregătirea  teoretică   pe care o tot făcusem  eu cu mine s-a șters. 

A rămas  un gol uriaș.

  Să  mai spun că spre seară, o clasă întreagă era în fața blocului, că vecinii credeau că am murit, că  treizeci de copii s-au înghesuit  în sufrageria mea, că am plâns  și am râs cu ei, că multe nopți, după aceea,  nu reușeam să pun geană pe geană?

  Toate trec.

 Aseară, sună telefonul.  „vă rog, spune vocea de la capătul  firului, puteți  să  lucrați și cu fata mea?,  ieri, la ședința  cu părinții,  ni s-a spus din capul locului că  orice li s-ar  da la examen, orice poezie sau  bucată în proză, compunerea trebuie , neapărat,  să înceapă cu  : în primul  rând,  poetul arată  că.... în al doilea rând,  el își exprimă  gândurile   prin intermediul  figurilor  de stil....    opinia mea este că... și ar mai fi ceva:  copilul   trebuie să  mănânce  gramatică pe pâine   .„ 

Dragi colegi  de toate  vârstele, faceți ceva cu  toată nebunia asta,  câtă vreme  nu este mult prea  târziu.  

Puneți umărul și răsturnați carul ăsta  stupid!

tu, creangă, te ridici...

”Nu există nicio altă artă fără poezie”
Delacroix
21 martie- Ziua Mondială a Poeziei

Prima poezie am învățat-o cu mama; îmi împletea cozile,  nu știu câți ani să fi avut, poate trei, poate patru„Pisicuță, pis, pis/ te-am visat azi noapte-n vis...„  
 Abecedarul se încheia cu „Brăduleț, brăduț, drăguț..„
Ce-mi amintesc din  anii imediat următori, să fi fost, cumva, prin clasa a II-a, este  poezia pe care am recitat-o la o serbare, înghițindu-mi lacrimile-„ Eu am numai trei picioare / Și abia mă mișc, hop, țop/ Râd, când mă-ntâlnesc, copiii/Și mă cheamă Cuțu șchiop...„
A fost un moment, cred  că printr-a treia, când, lipsind  doamna Ana, a venit la clasă domnișoara Silvia.Ne-a învățat cum este, într-o școală de țáră, să vrei să fii artist la nici zece ani.„Albă-ca Zăpada,dramatizare, după splendidul basm omonim. 
Știu întreg textul și astăzi. Și nu cred că-l voi uita vreodată.
Manualele din ”ciclul II„ se deschideau cu poezii scrise de Mihai Beniuc:”Frumoasă  mi-e țara străveche, întinsă pe munți  și pe văi/ Cu fete  cu flori la ureche, cu mândri și ageri flăcăi...„
Domnul  profesor Gheorghe Fulga  nu admitea să  nu memorezi câte zece rânduri din fiecare  text ales cu mare  grijă. 
 Citeam, reciteam, recitam, cu  toată pasiunea”Scrisoarea  III”.
Cam pe atunci, am descoperit cât de mult îmi plac fabulele, le despleteam în gând, mă străfulgera,așa,o mare bucurie, când  pricepeam lumea  de dincolo de  vers.
 Ce extraordinare pasaje din „Amintirile„ lui Creangă, învățate atunci, mi se  perindă astăzi  prin minte!
Și ce minunată scriere este ”Ardealul„ lui Nicolae Bălcescu. 
Culori  roz- gălbui pe fir de aduceri-aminte!
Când eu însămi am devenit  nu doar purtătoarea catalogului, mi-am dat seama că  știu multe versuri și  fragmente  de proză   din anii de gimnaziu și  mi-am dorit să fiu ca întâiul meu profesor. 

Astăzi,când citesc poezie, sunt doar Eu. 
Eu și cu mine!

La steaua, Mihai Eminescu La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s-a stins în drum În depărtări albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre, Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie: Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e. Tot astfel când al nostru dor Pieri în noapte-adâncă, Lumina stinsului amor Ne urmăreşte încă.// Mestecenii-n pădure glăsuiesc Într-o limbă vesel-inocentă; Cocorii cu tristeţe obosesc În zbor purtaţi, pe nimeni nu regretă. Ce să regrete? Toţi sunt călători - Pleacă, se-ntorc, din nou casa îşi lasă. Doar cânepa visează uneori La cei plecaţi în depărtare-albastră. Stau singur printre câmpurile goale, Purtaţi de vânt, cocori se-azvârlă-n zbor. Sunt plin de gânduri vesele, domoale, De nimic în trecut nu-mi este dor. Nu-mi regret anii, irosiţi zadarnic, Nici chiar al liliacului parfum. Foc roşu de scoruşe arde-amarnic, Pe nimeni nu-ncălzeşte nicidecum. Nu se aprind scoruşii ciucuraţi, Îngălbenita iarbă nu dispare. Cum frunze pierd copacii resemnaţi, Aşa eu pierd cuvintele-mi amare. Şi dacă timpul, lunecând ca vântul, Strânge pe toţi în bulgăr inutil... Spuneţi aşa: mestecenii-au cuvântul, Scuzându-se în graiul lor gentil. // Esenin

Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte., Lucian Blaga 


Tu eşti cea nouă?

Tu eşti cea nouă, atrasă către mine?

Ca să încep, te previn că, în mod sigur,

sunt foarte diferit de ceea ce presupui;

Oare crezi că vei găsi în mine iubitul tău?

Crezi că e uşor să mă faci să devin iubitul tău?

Crezi că prietenia mea îţi va da deplină satisfacţie?

Crezi că sunt statornic şi credincios?

Nu vezi nimic altceva decât această înfăţisare,


acest calm şi răbdător mod al meu de a fi?

Crezi că te îndrepţi, pe un teren solid, către

un adevărat ecou?

O, visătoareo, nu te-ai gîndit că

aş putea fi o Fata Morgana, o iluzie?

 Walt Whitman
M-am apărat zadarnic și mă strecor din luptă 
În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă.
 Pusei pământul și ape, zăgane între noi, 
Și suntem, pretutindeni, alături, amândoi.
 Te întâlnesc pe toată poteca-n așteptare, 
Necontenita mută a mea însoțitoare. 
Pe la fântâni iei unda pe palme și mi-o dai,
 Iscată dintre pietre și timpuri, fără grai. 
Ți-ai desfăcut cămașa și-ntrebi cu sănii-n mâna 
De vreau s-astâmpăr setea din ei sau din fântână. 
Ai dus la țurtur gura cu gura mea plecată,
 Voind sa bei cu mine scânteia lui deodată.
 Amestecat în totul, cu umbra și cu gândul, 
Te poartă-n ea lumina și te-a crescut pământul. 
În fiecare sunet tăcerea ta se-aude, 
În vijelii, în rugă, în pas și-n alăute.
 Ce sufăr mi se pare că-ți este de durere, 
De fata-n tot ce naște, de față-n tot ce piere,
 Apropiată mie și toată depărtată,
 Logodnică de-a pururi, soție niciodată., Tudor Arghezi 

Barbari

Norii mă apasă cu umbra lor,
De evenimente grele
Și importante
Am făcut bătături.
Și cu toate că-mi suport 
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit,
Câteodată mă pomenesc urlând:
Circulați numai pe partea carosabilă 
A sufletului meu,
Barbarilor!, Marin Sorescu//

antract

În urmă cu  vreo doi ani, 
ziceam așa,  ca pentru mine
Fierbinți zilele,
fără număr nopțile;
multe întrebările.
absente răspunsurile.
Lumea se scrie în romane. Oamenii comunică în pamflete,
ghicitori , spargeri și bani.
Tragediile sunt fabule.
cu strâmbe măști.
Fără morală.//
Ne salvează Poezia!
" Vino aşa cum eşti - nu zăbovi cu-mpodobirea !
Dacă pletele ţi-s răvăşite,
dacă pieptănătura părului nu-i în cărare dreaptă,
dacă panglicile pieptarului nu-s strâns legate,
nu le purta de grijă, vino aşa cum eşti -
nu zăbovi cu-mpodobirea !
Vino cu paşi repezi peste ierburi !
Dacă picioarele ţi se împleticesc în rouă,
dacă la glezne clinchetele zurgălăilor se sting,
dacă mărgăritarele ţi se deşiră de la gât, nu te mâhni !
Vino cu paşi repezi peste ierburi !
Vezi norii-nvăluind tot cerul...?
Cocorii zboară-n stol din celălalt mal al râului,
şi line adieri de vânt zoresc peste pustiuri.
Cu botu-ntins aleargă vitele în sat spre grajduri.
Vezi norii-nvăluind tot cerul...?
Zadarnic lampa-mpodobirii ţi-o aprinzi,
abia de licăre şi piere-n vânt.
Cine-ar putea să ştie dacă genele talen-au fost atinse de funinge...?
Ţi-s ochii mai întunecaţi decât norii de ploaie.
Zadarnic lampa-mpodobirii ţi-o aprinzi -se stinge pururi...
Vino aşa cum eşti - nu zăbovi cu-mpodobirea !
Dacă din flori cununa nu ţi-i împletită, cui îi pasă?
Dacă brăţara nu ţi-i încheiată, aşa o lasă !
Cerul se-ntunecă de nori.
Este târziu.
Vino aşa cum eşti -nu zăbovi cu-mpodobirea !... "Rabindranacth Tagore "Vino asa cum esti"//
 S-a schimbat  ceva? în bine, vreau să zic.

cine mai învață carte ?

Aud la știri că, la doar câteva zile de la începerea   bacalaureatului,   s-a descoperit încă o tehnică de a promova  întâiul examen important  din viață,   fără muncă. 

Se vând copiuțe.

Că se comercializa ajutorul colegial, știam , asta am descoperit-o  în urmă cu vreo câțiva ani , la clasa  unde eram dirigintă. Se  vindeau pur și simplu , teme, rezolvări de probleme, proiecte,  costul lor diferențiindu-se în funcție de itemii  problemei.

Acum , copiuțele  se procură  din comerț.

Știrea a fost transmisă ca oricare alta.

Eu găsesc în această situație un mare pericol pentru învățământul nostru. 
O  mare rușine.

Nu pot să nu mă gândesc la standardul acestui examen  la vremea când am absolvit liceul.

Când și de ce s-a produs produs prăbușirea școlii noastre?

Mi-am amintit că am un material trimis  pe mail despre o Mare Doamnă a învățământului nostru.

 Zoe Dumitrescu Bușulenga
(Maica Benedicta de la Văratec)

Citiți, nu veți regreta!
” Per total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.

...Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.

...Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu.

....Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati.

...Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta...

...Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina . Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.

...Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi - totul este faramitat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers - ne diseminam, ne risipim.

...Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?

...De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau - nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum "cuviinta", cuvantul acesta, a disparut din dictionar.

...Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. Fiorul primei intalniri, dragostea, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.

...Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

...Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba.

...Moartea pentru mine inseamna eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie." 
p.s. ce zici?