Kafka pe malul mării, de Haruki Murakami

„..vei trăi totdeauna  în biblioteca  dinlăuntrul tău”

Acum, că am terminat de citit cartea asta, și nu m-am grăbit deloc, pentru că  mie îmi place mult cum scrie Domnul acesta  din generația mea, trăitor în Țara-Soarelui- Răsare, înzestrat cu o imaginație, de te duce pe unde nimeni altul  nu ar avea cum să te ducă, m-am așezat în fotoliul preferat, de lângă fereastră, și m-am întrebat cum mă simt eu după ce am mai citit o carte. Pe care o am lângă mine, ce bine că mi-am făcut atâtea însemnări, așa că pot să le revăd când vreau.

  Mi-ar plăcea  să aflu că în anul următor,”Kafka pe malul mării”, de Haruki Murakami, se studiază în liceu.

Este părerea mea.

De ce?
 Pentru că  se tot spune  despre liceeni că  nu mai sunt  ce au fost, că nu simt  niciun interes pentru”Ion„, ”Enigma Otiliei„, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, din nu știu câte motive.  

”Kafka pe malul mării”, cred eu, ar putea să-i  atragă.O spune profesoara care are, încă, sufletul plin de emoția zilei de astăzi,pentru că tocmai a început școala.

De ce am ales eu  să cumpăr și să citesc” Kafka pe malul mării„?  din mai multe motive; întâi că nu am rezistat tentației  de a lăsa să-mi scape o carte scrisă de acest romancier fascinant, apoi, dacă pe copertă scria Kafka, trebuie să existe, cumva, mi-am zis ,vreo cine știe ce tainică legătură între Haruki Murakami și  autorul  „Procesului„.

 Așadar, acum, după ce cu greu am lăsat-o din mână, chiar și când am ajuns la ultima  pagină, mă întreb câtă realitate, cât fantastic se adună în cele peste cinci sute de pagini, ce legătură există între  personajele  romanului și ce sunt eu, cititoarea, în  acest spectacol grandios, care, preț de  câteva zile și nopți, s-a țesut în juru-mi, prinzându-mă  într-o plasă din care nu am vrut să ies prea repede.

Neiubit  de nimeni, băiatul, care își zice Kafka Tamura, poartă în spate blestemul  tatălui, un celebru sculptor, atins în tinerețe de un trăsnet,”îți vei omorî tatăl, te vei culca cu mama și cu sora ta„.
Profeția asta este îngropată în el ca un mecanism, acel  mecanism din „Coloana penitenciară” a lui Kafka  despre care, Oshima,  un alt personaj important al cărții, tipul ”femeie- bărbat”, care îl va ajuta  în inițiere,îi  va spune că  este”mai viu  ca nimeni altul în  situația în care suntem,vorbind nu despre ea, ci arătând  detaliile mecanismului...„
Sfătuit de „băiatul cu numele Corbul„, acea parte neguroasă din  sine, care îl apasă ca o mlaștină, moștenită  patern prin ADN,  tânărul  fuge  de acasă, (kafka înseamnă  corb)chiar când ar fi trebuit să împlinească cincisprezece ani, ziua în care foștii lui colegi mergeau la școală. Știe încotro va merge, s-a pregătit bine, a ales  ca refugiu, nu știe pentru câtă vreme,biblioteca particulară Komura, din Takamatsu „e posibil să-mi schimb programul pe parcurs”îi va spune el Sakurei, fata cu cercei, ca de fructe, despre care crede că ar putea fi sora lui. 
Tânăra coafeză  este, dacă ar fi să mă gândesc la un basm, primul  suflet recuperator în  acest lung drum al inițierii și al descoperirii de sine, relația lui cu ea însemnând, cumva, o fază  tranzitorie a blestemului patern .

Nu pare deloc întâmplătoare introducerea în roman a  unui episod petrecut în 1946, consemnat de Secția de  Informații a armatei americane,  când se menționează că trecerea unui OZN pe deasupra unei păduri,din preajma localității XXX, în 1944, a avut ca urmare  leșinul unei întregi clase de copii, aflați  cu profesoara lor  într-o drumeție.Treptat, copiii și-au revenit, cu excepția  lui Satoru Nakata.

Între cele două personaje, tânărul Kafka și  bătrânelul Nakata, golit total mental  în urma evenimentului amintit, înzestrat însă  cu niște capacități  supranaturale de a vorbi cu pisicile și a anticipa  fenomene catastrofale: ploi  cu  pești  și cu lipitori, există o fel de  ciudată legătură:cei doi se învârt într-un cerc cuprins între „poarta/piatra de intrare/ poarta de ieșire, între două neanturi,ca în mijlocul unei furtuni violente de nisipuri.
 Realitate și  fabulos, sau lumea de aici și cea de  dincolo, liant între ele fiind visul. 

Nakata „este prost și nu are ținere de minte„, el doar merge, mânat de o forță puternică.

 În acest labirint se afundă adolescentul Kafka .

 Tânărul și bătrânul se caută unul pe altul, ca două fețe ale aceleiași oglinzi, se caută și nu se întâlnesc niciodată în această  fascinantă călătorie terestră și astrală, trăiesc, cumva, unul prin celălalt. Poate prin reincarnare. Ca și cele două Saeki,una de cincisprezece ani,  căreia i s-a ucis fericirea, odată cu moartea  iubitului, cealaltă, eleganta, rafinata, doamnă Saeki cu care tânărul Kafka  va face amor în  câteva rânduri.

Hipnotizat, Nakata  îl omoară pe sculptor, în ipostaza unui straniu  ucigător de pisici, cu ale căror inimi acela se hrănea, în vreme ce, departe,fiul fugar,după niște grele ore de zbucium, revenit din transă, are tricoul  îmbibat de  sânge, sânge real.

Aceste două personaje se compensează într-un fel: unul este trecutul, ideal strivit poate de ororile războiului, celălalt  este prezentul; tinerețe, lecturi intense, muzică profundă, pictură, dorința  de a-și depăși temerile provocate de misticism, nevăzut/necunoscut,  zone interzise, sex, (prea  multe scene explicitate) neiubire și abandon, trecere , ca în basme, dincolo de un anume prag.

Cât privește  prima parte a  blestemului patern, Kafka o va trăi  prin întâlnirea cu  misterioasa doamnă Saeki,imagine dublă, femeie- copil,frumoasă, fragilă, dar puternică, artistă, autoare a unei opere care, paradoxal, o va arde bătrânul Sakata, ajutat de un prieten, simpaticul șofer Hoshino „Am scris tot ce era de scris, acum nu mai am nevoie de ele, dar nici nu vreau să le citească altcineva...prin urmare , aș vrea să le duceți undeva și să le ardeți în întregime„.

Nakata aduce moarte, moartea doamnei Saeki, dar și a sa.De fapt, trecutul-dureros  și întunecat- trebuie să moară.
El moare  în somn, fără  remușcări, fără spaime. Doamna Saeki  se stinge  discret, cu capul pe masa ei de lucru, nu înainte  de a-și fi scris testamentul: Oshima, bărbatul/femeie,  primește stiloul ei, Mont Blanc, lui Kafka  i-a lăsat amintire tabloul din bibliotecă, „Kafka pe malul mării”.

„Doar ai fost acolo. Iar eu stăteam lângă tine și te priveam, demult, pe malul mării. Bătea  vântul, pe cer  pluteau nori albi și era mereu vară”.
„Degetele ei se agață de peretele timpului”

- Sunteți mama mea?

-Ar trebui să știi deja răspunsul.„
„Mamă, spui  tu, te iert. Apoi ceva înghețat din inima ta trosnește.„

Lumea asta și lumea cealaltă, sacră, unde timpul nu mai contează, mit și blestem, curaj, sport și multă  lectură, muzică, hipnoză,  poduri și punți,  oniric, verde, albastru și întuneric,  soldați, disciplină,(ne)iubire, modern-KFS, ficțiune, durere, spaime și sex, sânge și răni, trenuri și gări, corbul,  marea și Kafka.

Într-un fel, fiul rătăcitor, corb și călător într-o lume complicată, reală și fabuloasă, cu rănile  cicatrizate,”purtând multe teorii„  se va întoarce în casa mare și goală din  Nogata.

”Mai  întâi merg la poliție și le explic  toată situația, pentru că altfel ar însemna să fug toată viața de ei. Apoi, cred  că mă întorc la școală.”
”Se pare  că te-ai maturizat... toți continuăm să pierdem lucruri importante, ocazii importante, posibilități, sentimente de nerecuperat. E o parte din ce  înseamnă să trăiești. Dar în capul nostru-cred că în cap-există o mică încăpere în care păstrăm aceste amintiri. 
Arată ca rafturile unei biblioteci....„