nimeni nu este de neînlocuit

   JURĂMÂNTUL EDUCATORILOR

Îmi voi exercita profesiunea cu conștiință și demnitate.
Voi vedea în elevii mei nu atât școlari, cât copii și nu voi uita niciodată că, pentru partea care îmi revine, sunt răspunzător pentru destinul lor.
Voi menține prin toate mijloacele de care dispun onoarea profesiei didactice.
Colegii mei vor fi prietenii mei.
În colaborare cu ei,mă voi strădui să ameliorez în mod constant mijloacele pe care şcoala le pune în mişcare ca să asigure recunoaşterea efectivă a dreptului la educaţie şi la justiţia socială în educaţie.
Fac aceste promisiuni în mod solemn, liber, pe onoare. 
Propus de pedagogul elvețian Robert Dottrens.


Dacă nu spun în clipa asta, nu cred  că  o să mai vreau să  spun vreodată. Nu te speria,nu este  cine știe ce secret, nu sunt nici nervoasă, așadar, dacă ai un pic de timp și dacă îți pasă, citește .

 Aflasem  la  prima ședință de consiliu profesoral  că anul  acela - de  când  am început să merg la școală,pentru  mine anul  începea, de fiecare dată, nu în ianuarie, ci la jumătatea lui septembrie- va fi ultimul  din viața mea de profesoară.( activă)  

Nu știu cum  le va fi fost  altora, auzind ceva asemănător,  pe mine m-a lovit  așa, surd,  drept în  suflet.  M-am scuturat și mi-am zis:  dragă, cum toate au un început,  tot așa au și un sfârșit, nu ești  nici prima, nici ultima  profesoară care  se va duce  frumos acasă, o să faci ce vrei tu, nu  te mai apasă grija  hârtiilor cerute  de toți ăia de la inspectorat,  nu-ți mai bați capul cu nimeni, faci tot ce vrei tu, te plimbi, citești ce și cât dorești..

Lunile au  zburat  repede  de tot. 

Am început să mă pregătesc  teoretic pentru ce urma  să vină:am citit studii, articole  din tot felul de publicații  românești  și  traduceri  de pe la alții, am vorbit  cu  multă lume.

 Ce mai! teoretic, știam  multe. Și mă simțeam blindată. 

În vacanța mare, pe care o credeam ultima, am plecat în Franța- visul meu din anii de liceu!

 Într-o dimineață, m-a sunat cineva  și mi-a spus  că o  mămică  cu pile a făcut „presiuni„ undeva, ca eu să nu-i las baltă pe  elevii  cărora le eram profesoară și dirigintă, așa că, la întoarcerea acasă, eram tot  doamna profesoară. 

Un an frumos, rezultate  bune de tot, încă un premiu la Olimpiada Națională,  schimbări  esențiale  prin școală,  câte  nu am făcut eu în anul acela.  Uitasem că  lumea  mi-a urat „pensie  liniștită„ și că  mi se  făcuse cadou o lenjerie  de pat  și  un set de pahare. ( de cristal) Și nicio carte... 

Și iar se apropia  toamna, și niște părinți  iar au făcut gălăgie, cum că nu  pot să-i abandonez pe  copiii lor tocmai când  vor  avea de dat examen de admitere. Și iar m-am dus la școală, ei, părinții, tot pe la porțile inspectoratului... era  sfârșit de octombrie, nu primisem ,încă,  decizia de suplinire, că asta eram:suplinitoare.

 „Floare albastră! „

 Splendidă  amiază: vedeam prin fereastra larg deschisă zbor de frunze și de raze, comentam  versurile, copiii erau  extraordinari, (  nu vreau să-i numesc elevi)  doamne, câte idei aveau ei în ora aceea,  am plecat acasă cu sufletul beat  de  ceva

special.

Și mai spre seară, a sunat telefonul: „știți, a venit domnul inspector, ( nu-i spun numele, pentru că  nu-mi place să-l  văd scris aici, printre rândurile mele) a făcut mare tărăboi, că ... ce mai contează??( fuseserăm colegi de catedră un sfert de secol.)

    Atunci, în clipa aceea,  s-a rupt ceva:  toată pregătirea  teoretică   pe care o tot făcusem  eu cu mine s-a șters. 

A rămas  un gol uriaș.

  Să  mai spun că spre seară, o clasă întreagă era în fața blocului, că vecinii credeau că am murit, că  treizeci de copii s-au înghesuit  în sufrageria mea, că am plâns  și am râs cu ei, că multe nopți, după aceea,  nu reușeam să pun geană pe geană?

  Toate trec.

 Aseară, sună telefonul.  „vă rog, spune vocea de la capătul  firului, puteți  să  lucrați și cu fata mea?,  ieri, la ședința  cu părinții,  ni s-a spus din capul locului că  orice li s-ar  da la examen, orice poezie sau  bucată în proză, compunerea trebuie , neapărat,  să înceapă cu  : în primul  rând,  poetul arată  că.... în al doilea rând,  el își exprimă  gândurile   prin intermediul  figurilor  de stil....    opinia mea este că... și ar mai fi ceva:  copilul   trebuie să  mănânce  gramatică pe pâine   .„ 

Dragi colegi  de toate  vârstele, faceți ceva cu  toată nebunia asta,  câtă vreme  nu este mult prea  târziu.  

Puneți umărul și răsturnați carul ăsta  stupid!