ca voievod peste un neam

 motto:Actorii, de Marin Sorescu

Cei mai dezinvolți - actorii! Cu mânecile suflecate Cum știu ei să ne trăiască! N-am văzut niciodată un sărut mai perfect Ca al actorilor în actul trei, Când încep sentimentele să se clarifice Moartea lor pe scenă e atât de naturală, Incât, pe lângă perfecțiunea ei, Cei de prin cimitire, Morții adevărați, Morți tragic, odată pentru totdeauna, Parcă mișcă! Iar noi, cei țepeni într-o singură viață! Nici măcar pe-asta n-o știm trăi. Vorbim anapoda sau tăcem ani în șir, Penibil și inestetic Și nu știm unde dracu să ne ținem mâinile.

Aseară, mai mult din întâmplare, deschizând televizorul,  am  ajuns pe un post, unde, invitați   erau mulți artiști, nume devenite renume, cum  repeta, vizibil  convins, moderatorul.

  Tema ?
 banii.

Nici nu  știu  cum ar fi trebuit să scriu- banii, ca substantiv comun  sau ca un  GENERIC al lumii noastre..

În vreme  ce, vădit tulburați, ei  vorbeau,  pe ecran  curgeau imagini din   filme celebre, din piese memorabile.

 Curgea   trecutul nostru, pe care EI, monștri sacri ai gestului săpat în cuvinte, ni l-au  făcut  frumos, în vremuri  mult prea încercate.

I-am privit  cu atenție- timpul,  munca, implicarea,  nopțile  de nesomn, luminile reflectoarelor și cine știe ce alte  lucruri  au săpat pe fețele lor, în gesturile lor,  urme  adânci..

 Ca spectator, uiți că  nimeni  nu poate fi  veșnic, ai  vrea ca  aripa  trecerii să nu-i atingă, ei, artiștii dragi ție,  să se bucure de  tinerețe fără bătrânețe...
( este mult prea  ocupată lumea  cu ale ei probleme.. nu vede că  actorul a ieșit în stradă )//