motto:Actorii, de Marin Sorescu
Aseară, mai mult din întâmplare, deschizând televizorul, am ajuns pe un post, unde, invitați erau mulți artiști, nume devenite renume, cum repeta, vizibil convins, moderatorul.
Tema ?|
Cei mai dezinvolți - actorii! Cu mânecile suflecate Cum știu ei să ne trăiască! N-am văzut niciodată un sărut mai perfect Ca al actorilor în actul trei, Când încep sentimentele să se clarifice Moartea lor pe scenă e atât de naturală, Incât, pe lângă perfecțiunea ei, Cei de prin cimitire, Morții adevărați, Morți tragic, odată pentru totdeauna, Parcă mișcă! Iar noi, cei țepeni într-o singură viață! Nici măcar pe-asta n-o știm trăi. Vorbim anapoda sau tăcem ani în șir, Penibil și inestetic Și nu știm unde dracu să ne ținem mâinile. |
banii.
În vreme ce, vădit tulburați, ei vorbeau, pe ecran curgeau imagini din filme celebre, din piese memorabile.
Curgea trecutul nostru, pe care EI, monștri sacri ai gestului săpat în cuvinte, ni l-au făcut frumos, în vremuri mult prea încercate.
I-am
privit cu atenție- timpul, munca, implicarea, nopțile de nesomn,
luminile reflectoarelor și cine știe ce alte lucruri au săpat pe
fețele lor, în gesturile lor, urme adânci..
Ca spectator, uiți că
nimeni nu poate fi veșnic, ai vrea ca aripa trecerii să nu-i atingă, ei, artiștii dragi ție, să se bucure de tinerețe fără bătrânețe...( este mult prea ocupată lumea cu ale ei probleme.. nu vede că actorul a ieșit în stradă )//