parol!

  În ultimele zile, nici eu nu știu de ce, a tot trebuit să  fac față unor atacuri  grosolane  din partea cuiva și să ascult  delirul nestăvilit al  unei persoane,  care crede că niște profesori, puțini  la număr, ce este drept, sunt  ticăloși, pentru  că n-au ajuns cerșetori,pentru  că   nu se plâng că  societatea îi trimite la periferie, pentru că nu fac politică,  pentru că  nu-și pun cenușă în cap, dar reușesc să vadă  niște locuri știute din cărțile de școală, adunând  laolaltă  răsplata copiilor și economiile lor dintr-o viață .

 Asemea privilegii  ar trebui să li se cuvină , în orice moment, doar îmbogățiților//Cenzuroaico ! Totul se reduce la sa va fie voua bine ! Voi ati distrus sistemul de invatamant! voi ati infiintat sute de facultati prin toate cotloanele! Voi ati facut inflatie de diplome care nu folosesc la nimic ! DOAR BANUL CONTEAZA _SA CURGA IN BUZUNARELE VOASTRE FARA FUND RUSINE!!//

 Am căutat printre însemnările mele și  am găsit ceva , un fel de fotografie la minut a unui profesor, care și-a început cariera  cu mult înainte de 89.//

Câștig! 

Nu de puține ori!

 Nu trebuie să se sperie nimeni. Nu sunt o bătăușa, deși, dacă mă gândesc, cu niște ani în urmă, n-a lipsit prea mult să fiu. 

N-aș fi câștigat, asta era problema.

 E altă poveste.//

 Ne știm din primii ani de navetă. Cobora cu doua stații înaintea mea. Ne întâlneam la cor. 
Săptămânal.
 Dirijorul , un preot bătrân, nu eram rude, pură întâmplare potrivirea de nume .

Prezența o făcea primarul. O matahală de om. Avea o vorbă- am sa tai cu pistiriu. Se referea la absenți.( în cor eram profesori și medici)

După  repetiții, urmau  spectacole, omagii. Am fost și prezentatoare, fustă lungă, coc, colier strălucitor.//

  Ea a aflat că se organizează, în sfârșit, concurs pentru ocuparea  câtorva catedre libere în municipiu, în realitate existau  vreo  douăzeci și patru.  Cine a fost profesor atunci știe pentru cine erau păstrate.
M-a sunat, ne-am înscris,  cam o lună și jumătate  am învățat  pe rupte,  ca-n studenție!

 Adevărata problemă  n-a fost examenul în sine.

 Punctaj foarte bun! Cu mult peste  nota 7.

Felicitări, bucurie,  scăpam de înghesuiala de prin autobuze, de aroganța directorilor, care nu-i suportau pe navetiști, de așteptări prin stații, iarnă, vară,  zăpezi, ploi.

Ce a urmat a fost mult mai greu.

Nu ne venea să credem. În septembrie,  când  a început  școala, nu mai eram titulare. 

Nu se mai găseau catedre  decât pentru două  persoane  speciale. 

Noi  eram suplinitoare. 

 Nu totdeauna negru pe alb înseamnă pentru toți același lucru. Nervi, cereri, petiții, audiențe, drumuri la București, la minister, la MAN, unde n-am fost...

 La câte uși n-am bătut, câte ore de anticameră.. câțiva ani buni,  din primăvară, până în toamnă, eu, mai puțini.
 Alt concurs nu s-a mai dat.

 Am reușit înaintea ei. Cum?

Pentru că l-am învins!

Da, l-am învins! 

Te-ai văzut vreodată față în față  cu genul ăla eu tai, eu spânzur? îți doresc să nu  ți se întâmple.

 Nu i-am prins niciodată privirea. Pentru că nu avea. 

Purta ochelari negri. 

Parca avea  și  mustață. Asta nu mai știu sigur. 

Nu-i este rău nici acum. L-am văzut prin ziare.

 O fi având o sută de ani, glumesc, desigur. 

Conduce o universitate.

 Ii știu foarte bine numele. Nu-l scriu. Ar plânge și calculatorul  . Data trecută, când am postat  gândul  ăsta, un  cititor l-a   identificat din prima.//

  Eu și prietena mea ne adunam   din când în când, vorbim,  ea a trebuit să mai  aștepte  vreo șapte ani  până în 89, când i s-a repartizat o catedră,  după un concurs de  dosare, jucăm rummy, eu câștig,  ea se oftică, promite să învețe.

 O cred. 

Pe cuvânt.//

 ce zici? era/este chiar simplu să  fii profesor?