Se afișează postările cu eticheta universitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta universitate. Afișați toate postările

marți, 12 ianuarie 2016

„Nu te mai autocompătimi.

Numai cretinii fac asta.„

”Dacă sunt atât de harnice,( furnicile)  de ce nu evoluează și ele? Au rămas furnici de când lumea și pământul„.

„Pădurea norvegiană„
de Haruki Murakami: 12 ianuarie 1949, Fushimu-ku, Kyoto, Japonia.

De ce  și-o fi intitulat el primul capitol al cărții„ Pentru multe sărbători„, asta nu prea am înțeles.
 „Pădurea norvegiană„  este o carte pentru vreme limpezită de ploi, o carte,căreia, dacă n-aș fi  citit-o în format electronic, i-aș fi simțit adierea de vânt peste pajiști fără început, fără sfârșit. 
 „A, da, fântâna de pe pajiște! Nici măcar nu știam dacă există așa ceva. Poate că era doar o imagine sau un semn ce se afla în interiorul lui Naoko, ca toate celelalte lucruri pe care le urzea în acele zile sau nu. Dar, odată ce mi-a descris fântâna, eu nu mai eram capabil să-mi imaginez pajiștea fără fântână„.
„Pădurea  norvegiană„ !
Frumoasă și neliniștită ca  însăși  viața de student! O carte de care nu prea m-am putut dezlipi ușor. 
  Ce vreau eu să  spun este că, acum,după ce am ajuns la sfârșitul celei de-a treia dintre  multele cărți  pe care le-a scris Haruki Murakami,( au  fost momente  când nu voiam să-mi las ochii să alerge)este că nu mă înghesui între cei care  l-au citit pentru că romanele i s-au vândut ca pâinea caldă, nici pentru că numele lui a devenit popular precum al marilor actori de cinema.
 Am citit „La sud de graniță, la vest de soare” și„ Pădurea norvegiană”, pentru că le-am primit în dar. Ambele  sunt cărți după care, odată ce am ajuns la final,  am avut acea stare pe care ți-o dă o călătorie care ai fi vrut să continue.
De ce ”Pădurea norvegiană”?
 Nu te aștepta să se fi petrecut ceva în ascunzișul  de  basm al unei miraculoase păduri- titlul  cărții este  un lait-motiv, care  se leagă tainic de  muzica Beatlesilor, un clopoțel  aninat de sufletul lui Watanabe: licean/student/ bărbat la 37 de ani, naratorul japonez,cu  care  se identică scriitorul sărbătorit astăzi.
Ce mi-a plăcut și de ce?
Mi-a plăcut  tot ce ține de  viața de student-studențimea generației mele  și-a trăit incertitudinile  exact în aceiași ani, într-altă parte a lumii.
 Watanabe -povestitorul-student la Universitate, este un avid de lectură, înghițind cu nesaț cărțile unor mari scriitori:Scott Fitzgerald, Truman Capote, John Upaike, Herman Hesse, Boris Vian, dar și Balzac, Dante, Conrad, Dickens-sunt  doar câteva  nume dintr-o  lungă și serioasă listă,un mare  iubitor de muzică:ascultă cu aceeași  plăcere muzică  modernă, dar și compozitori profunzi:Beatles,Brahms, Bill Evans,Ravel, Debusy, Robert Camdesus, Sarah Vaughan, Bud Powel... 
Este un tânăr sensibil, care urmează cursurile unei facultăți de stat, un  suflet special,în căutarea iubirii, un prieten cum rar s-ar putea găsi într-un cămin studențesc bântuit de tot felul de probleme, într-o societate în care  prea puțini sunt cei interesați de omul de alături.Viața lui se intersectează cu alte șapte personaje, așadar opt tineri, patru băieți și patru fete- psihologii și educațíe diferite,  tot atâtea evoluții, împreună și separat,temperamente diferite, țéluri cu greu  rostite.
„Știi, Watanabe, că în căminul ăsta doar noi suntem oameni adevărați? Restul sunt gunoaie”.

 „ Normal că  viața  mă sperie uneori și mi se pare firesc  să fie așa, dar  nu pun totul la inimă. Dau din mine tot ce pot și  merg înainte sută la sută, iau din viață ce-mi place și dau la o parte ce nu-mi place.
Ăsta este experimentul meu și dacă văd că că lucrurile nu merg cum trebuie, mă opresc și văd unde am greșit..„(Nagasawa, prietenul  și mentorul  naratorului,omul care a înghițit trei melci, pentru a-și arăta demnitatea în fața agresivității studenților mai mari) admis, după absolvirea  Universității la Ministerul de Externe- examen pentru persoane calificate din domeniul serviciului  public al  afacerilor externe)
  Watanabe, Nagasawa,Reiko, Cavaleristul  Reiko, Kizuki, Hatusumi, Naoko( trei destine curmate brusc)- opt viețí, mai mult sau mai puțín diferite în Japonia  anilor 1969/1975...

O carte  frumoasă despre: tinerețe, dragoste, prietenie,  studenție, cultură și violențe, despre năzbâtii și alienare, alcool și prostituție, despre inițiere, bucurii și regrete, familie și societate, despre grupări suspecte, despre boli psihice și traume, despre pierderi și regăsiri, tradiții și artă culinară, despre jinduită prosperitate și despre  sărăcie, despre provocări și speranțe, despre moarte,tragism, neuitare și suflet.
O carte deschisă, cum este însăși viața.
CE NU MI-A PLĂCUT:prea mult dezgolit erotism, obsesiv explicit.

Cartea nu oferă răspunsuri la marile probleme ale existenței.De ce nu rezistă toțí tinerii în fațá încercărilor vieții, de ce  iubirea nu are atâta forță, încât să învingă moartea?
Cartea  pune întrebări și lasă urme imposibil de  uitat.
”Știu  de ce Naoko m-a rugat  să n-o uit niciodată. Era conștientă de faptul că amintirile se vor șterge. De aceea m-a implorat să n-o uit și să țin minte că a existat.
Sunt cumplit de trist când mă gândesc la toate astea, pentru că Naoko nici măcar nu m-a iubit„.( Watanabe)

La mulțí ani, Haruki Murakami!

joi, 8 noiembrie 2012

școala cea mai bună


Poate că , înainte de a -mi așterne aici incertitudinile, ar fi trebuit să citesc  maldărul de  idei/teorii/legi/ ordonanțe și-nu-mai-știu -ce-alte-înscrisuri  se tot adună , de la o vreme încoace, când vine vorba despre  învățământul nostru cel de astăzi. Și de mâine.
  Nici măcar  teoria lui Maiorescu despre școala prostă n-am găsit-o, oricât am scotocit în bibliotecă.
 Așa   că am ales câteva cugetări ale cărturarului care,  în 1876  devine ministru la Culte și Instrucțiune publică, în cabinetul Lascăr Catargiu.
Scopul educației  este nimicirea marginii egoiste a individului și supunerea lui la rațiunea lucrurilor.
Judecata mulțimii conține totdeauna un adevăr, chiar dacă este denaturat prin răutate.

În fiecare om sunt, cel puțin doi oameni: omul ideilor și omul simțurilor.

Eu scriu cum simt.//
Să fie  doar goana după subiecte de senzație? 

Să fie dorința de a pune umărul la clintirea căruței poticnite în nămolul cleios al vremurilor?
Sau , pur și simplu, asta este realitatea?
Sunt doar câteva  întrebări, dintr-un noian, care-mi vin în minte, ascultând/văzând campania  de a pune pe tapet, de vreo câteva luni, școala.
Să ne înțelegem: nu pornesc , din start,  cu  ideea că este  rău. Dar nici că este bine.
Că există profesori care au luat și probabil vor mai fi luând mită este o certitudine.
Că o doamnă învățătoare se poartă ca un jandarm, brutalizându-i pe  micuți, în vreme ce  mulți părinți  au concurat ca odraslele lor să fie înscrise la clasa dumneaei, pentru că îi pune la punct, este o realitate.
Că un domn profesor-diriginte n-a învățat că pe diploma oricărui educator  nu scrie că va lucra cu  genii, dar nici cu  ființe bătute de soartă, cărora nu ai dreptul să le lipești etichete  jignitoare pe suflet, pentru toată viața, iarăși este o realitate.
Că o educatoare de la o grădiniță, din nu știu ce sat, unde copiii vin să  primească dragoste și lumină, îi sedează ca să stea lipiți de scăunele , și asta este o realitate. Monstruoasă.
Șirul faptelor/întâmplărilor/exemplelor Așa nu se mai poate ar  continua..din nefericire.
DAR
părerea mea este  că nu aceste fapte/fenomene/întâmplări  reprezintă școala noastră.
Am slujit catedra, școala, învățătura  cu toată dragostea , implicându-mă cât am putut. Cât poate o ființă.
Am fost percepută ca o profesoară exigentă. 
Dar și  de-a noastră.
Sigur că au fost destui care  m-au înjurat. Parcă n-aș crede că  o fac și acum, mai ales că sunt  părinți.
Nu poți fi profesor perfect, oricât ți-ai dori. Greșeli poți face zilnic-copiii sunt diferiți, situațiile sunt, de fiecare dată, altele. Tu ești, în fiecare clipă, altul. Pentru că lucrezi cu ființe aflate în creștere, în evoluție, ele însele influențate de N factori.
Ca dirigintă, într-o carieră de mai bine de treizeci și cinci de ani, m-am lovit de  nu mai știu câte probleme.
 De toate felurile. 
Am citit,  am făcut nopți albe, am plâns,  am căutat, am greșit, am corectat,  iar am căutat . 
Și am mers mai departe.
 Știi ce a făcut odată o mămică tânără,  cuminte, după ce am discutat cu ea vreo jumătate de oră? Și-a  smuls nasturii de la bluza de pânză topită- un sân îi fusese extirpat..a mai trăit  câteva luni.
Acum,  urmărind lucrurile din afară, le pot judeca mult mai limpede, mai pe îndelete, doar că asta nu folosește nimănui. 
Nici chiar familiei mele- am trei nepoți, care învață în tot atâtea tipuri de școli. 
Opiniile părinților lor nu prea se potrivesc cu opiniile mele. Din nefericire.
Nu pot să-mi pierd  încrederea în școala de stat. 
Nici în profesori.
Nu poți  arunca tot timpul cu pietre, așteptând să crească flori, așteptând  ca lumea și viața să progreseze.//

N-am făcut, brusc, o pasiune pentru Titu Maiorescu, dar  ce spune el  mi se pare  potrivit A înțelege  pe altul înseamnă a avea sau a fi avut în sine o parte identică sau analoagă cu gândirea lui;  cine  nu a avut aceasta îi rămâne străin.//

tu ce părere ai?

duminică, 15 iulie 2012

parol!

  În ultimele zile, nici eu nu știu de ce, a tot trebuit să  fac față unor atacuri  grosolane  din partea cuiva și să ascult  delirul nestăvilit al  unei persoane,  care crede că niște profesori, puțini  la număr, ce este drept, sunt  ticăloși, pentru  că n-au ajuns cerșetori,pentru  că   nu se plâng că  societatea îi trimite la periferie, pentru că nu fac politică,  pentru că  nu-și pun cenușă în cap, dar reușesc să vadă  niște locuri știute din cărțile de școală, adunând  laolaltă  răsplata copiilor și economiile lor dintr-o viață .

 Asemea privilegii  ar trebui să li se cuvină , în orice moment, doar îmbogățiților//Cenzuroaico ! Totul se reduce la sa va fie voua bine ! Voi ati distrus sistemul de invatamant! voi ati infiintat sute de facultati prin toate cotloanele! Voi ati facut inflatie de diplome care nu folosesc la nimic ! DOAR BANUL CONTEAZA _SA CURGA IN BUZUNARELE VOASTRE FARA FUND RUSINE!!//

 Am căutat printre însemnările mele și  am găsit ceva , un fel de fotografie la minut a unui profesor, care și-a început cariera  cu mult înainte de 89.//

Câștig! 
Nu de puține ori!
 Nu trebuie să se sperie nimeni. Nu sunt o bătăușa, deși, dacă mă gândesc, cu niște ani în urmă, n-a lipsit prea mult să fiu. 
N-aș fi câștigat, asta era problema.
 E altă poveste.//
 Ne știm din primii ani de navetă. Cobora cu doua stații înaintea mea. Ne întâlneam la cor. 
Săptămânal.
 Dirijorul , un preot bătrân, nu eram rude, pură întâmplare potrivirea de nume .
Prezența o făcea primarul. O matahală de om. Avea o vorbă- am sa tai cu pistiriu. Se referea la absenți.( în cor eram profesori și medici)
După  repetiții, urmau  spectacole, omagii. Am fost și prezentatoare, fustă lungă, coc, colier strălucitor.//

  Ea a aflat că se organizează, în sfârșit, concurs pentru ocuparea  câtorva catedre libere în municipiu, în realitate existau  vreo  douăzeci și patru.  Cine a fost profesor atunci știe pentru cine erau păstrate.
M-a sunat, ne-am înscris,  cam o lună și jumătate  am învățat  pe rupte,  ca-n studenție!
 Adevărata problemă  n-a fost examenul în sine.
 Punctaj foarte bun! Cu mult peste  nota 7.
Felicitări, bucurie,  scăpam de înghesuiala de prin autobuze, de aroganța directorilor, care nu-i suportau pe navetiști, de așteptări prin stații, iarnă, vară,  zăpezi, ploi.
Ce a urmat a fost mult mai greu.
Nu ne venea să credem. În septembrie,  când  a început  școala, nu mai eram titulare. 
Nu se mai găseau catedre  decât pentru două  persoane  speciale. 
Noi  eram suplinitoare
 Nu totdeauna negru pe alb înseamnă pentru toți același lucru. Nervi, cereri, petiții, audiențe, drumuri la București, la minister, la MAN, unde n-am fost...
 La câte uși n-am bătut, câte ore de anticameră.. câțiva ani buni,  din primăvară, până în toamnă, eu, mai puțini.
 Alt concurs nu s-a mai dat.
 Am reușit înaintea ei. Cum?
Pentru că l-am învins!
Da, l-am învins! 
Te-ai văzut vreodată față în față  cu genul ăla eu tai, eu spânzur? îți doresc să nu  ți se întâmple.
 Nu i-am prins niciodată privirea. Pentru că nu avea. 
Purta ochelari negri. 
Parca avea  și  mustață. Asta nu mai știu sigur. 
Nu-i este rău nici acum. L-am văzut prin ziare.
 O fi având o sută de ani, glumesc, desigur. 
Conduce o universitate.
 Ii știu foarte bine numele. Nu-l scriu. Ar plânge și calculatorul  . Data trecută, când am postat  gândul  ăsta, un  cititor l-a   identificat din prima.//
  Eu și prietena mea ne adunam   din când în când, vorbim,  ea a trebuit să mai  aștepte  vreo șapte ani  până în 89, când i s-a repartizat o catedră,  după un concurs de  dosare, jucăm rummy, eu câștig,  ea se oftică, promite să învețe.
 O cred. 
Pe cuvânt.//
 ce zici? era/este chiar simplu să  fii profesor?