Dacă tot mă întreabă fb

 la ce mă gândesc.

la al nostru Întâi de mai
(răspund eu.)

Dacă , și numai dacă, Dumnezeu sau altcineva și mai tare ar fi pus o vorbă bună undeva, astfel încât vreuna dintre cunoștințele mele să primească un job ( sună mai cool decât dregătorie) prin Ministerul Învățământului, ( eu zic așa cum se spunea pe vremea mea) aș fi putut să știu cu exactitate câți elevi din școlile noastre sunt , în acest Întâi de mai, aproape de finalul clasei a V-a.
La ce ar folosi asta?
( s-ar întreba unii.)
Răspunsul meu ar fi că toți copiii care ar promova clasa, cu cel puțin nota 5, ar putea avea șansa , cred eu, fără să se teamă atunci când sunt chemați la tablă de către un profesor , de către director, inspector etc., să ocupe câte un înalt fotoliu prin nu știu ce dregătorie de STAT.

Adică , dacă ar ști cât-de-cât din materia testului pentru luna care tocmai începe , ar putea să fie siguri, că la câtă carte știu, s-ar bate, în săbiile științei de carte, cu oricare dintre adulții-înalți-dregători, contemporani cu ei, micuții, de nici 12 ani împliniți.
Drept care, mai jos, vezi  temele pentru verificarea de după trei/ patru luni de la începerea clasei a V-a.
Cu observația că, din septembrie până în martie, elevii aceștia au mai trecut prin sita a cinci / șase asemenea teste .

-genul epic

- textul narativ, timp spațiu, acțiune, personaje literare

-semnificația textului
- text multimodal
-comparația
-pronumele personale și de politețe
-adjectivul( propriu-zis, provenit din alte părți de vorbire)
- gradele de comparație
- descrierea unei persoane
-autoportretul .
 Tu ce spui?

curg cuvinte criminale

 motto:  „Baba  bate bietul  băiat  bolnav.”
 ( din  înlocuitorul abecedarului) //

Sunt  zile   în  care ceea   ce   auzi,  pe   lângă  faptul  că face  parte  din  realitatea TA, capătă valori  simbolice, alcătuind,  fie   că  vrei,  fie  că  nu vrei,  un  mod  de   viață.

Sunt  una  dintre  miile   de  profesoare   din  țara  asta,  pe  care legiuitorul  și  armata de  funcționari  de  prin  minister și inspectorate  școlare  au  decis  să  le trimită  la cratiță. Fără  drept  de apel, asta la o  vârstă  intelectuală/ sufletească/ morală  etc, când  respectiva categorie socio-profesională a acumulat  o  mare experiență  psihopedagogică, didactică,  profesională.( ordinea  este întâmplătoare)

Un profesor care și-a  ales meseria din pasiune adună, de-a lungul carierei sale, o experiență imposibil  de  cuprins  în cărți.
 Ce se întâmplă cu această  bogăție  după ce el încetează să mai fie ”activ„?

Multe  se pot  întâmpla: unii dintre profesori  se retrag la  țară, pentru  că pensiile  sunt  cum sunt , ( cuvântul ”pensie ”- știai  că  are etimologie slavă? - îmi provoacă frisoane, nu   de  alta,  dar prea îi  privește  lumea  pe respectivii  cetățeni  cu  un amestec  de milă, jenă, dispreț, chiar ură, mă rog, lucrurile  sunt  destul  de  complicate..)  alții își  cresc  nepoțeii (  doar dacă  ai lor  fii  nu  își  permit „bone  filipineze, unii, prea bolnavi, își  târăsc  diminețile  până  seara pe la cabinete medicale, pentru ” compensate”..

Alții  vor  să  fie  utili. Așa   cum știu,  așa  cum  au  învățat  să  fie.

Ai  mai  auzit  vorbindu-se  despre  acea  mare  sărbătoare, de  la  începutul  fiecărui  an școlar, care ținea  două zile, pentru   că  atunci   se  discuta  cu manualele  pe  masă   ce și  cum  să  se facă la școală, până  în cel  mai  îndepărtat  sătuc  din țară?. 
”Consfătuirea  Cadrelor Didactice”  este  ceva  de tristă  amintire, așa  cum  va deveni, probabil,  în scurtă vreme, ȘCOALA.

Am încercat, cu  câțiva  ani  în urmă,   să  concep  un fel  de gramatică, ceva mai  deosebită, cu  ilustrații și  povestioare  pe teme  de lucru,  că de  culegeri, cărțulii și cărticele  înțesate  de exerciții  luate  din manualele pentru clasa a V-a și  turnate  în „caietele  experimentale ”pentru  clasa a III-a,  sau  cum se vor  mai  fi  numind ele,  sunt pline tarabele. Și ghiozdanele  copiilor, pentru  că le cumpără părinții, cu  gândul  la promisiunea „doamnei„ ,că  mai  pune  un zece în catalog.
 Am scris pe ici, pe colo, i-am trimis  o scrisoare  chiar și „Dilemei”, pe care  atunci o  citeam  cu sete.

 A fost până peste poate să realizez ceva...

Am abandonat  proiectul.//

De  azi  dimineață,  văd și aud,  pe  toate posturile TV, cam ce  se învață de pe  un ”auxiliar„ , adică  un înlocuitor de manual  pentru clasa I. ( nu erau suficienți  înlocuitorii alimentari/textili..)//

”Baba  bate  bietul  băiat  bolnav”.
 Am pus punct.
 Mă  doare  sufletul.

Poate  că  puținătatea  informației   nu este chiar  o  tragedie, deși  dacă  ne gândim la ce  spunea Maiorescu  despre  școlile  proaste, parcă am  judeca mai  adânc, nu-i  așa? Dramatic este  rezultatul  punerii  în  practică a  inabilităților  pedagogice. 
Peste inocența  copilului se  toarnă asprimi  ciudate, nerozii care îți  dau  frisoane  ție, adultul, care  poți  discerne.
Ce  este   de  făcut  cu ”bietul băiat  bolnav, bătut  de zănatica  babă, sănătos  până a fi  mers  la școală?

Lucrurile  se „lămuresc” odată  cu  vremea, ele se  etajează atunci  când „ bietul  băiat„ va putea  el  însuși să  le dea lecții  altora.

Destul  că tot  la Tv, li  se arată  micuților alte  înfrigurate lecții, sufocate  de  ură, li  se alimentează impulsuri  vindicative, ( dacă  fizicul  nu este de karatist) cultivându-li-se umilința, spaima și  grotescul sinistru. ( bine  că  a început  școala și bobocii nu află, clipă  de  clipă, că o mult  prea vocală/ și agitată  tânără  mamă, devenită vedetă, își alăptează  bebeul  printre  gratii.)

Valori esențiale?

Aș!

Cine  are vreme pentru  așa ceva?

La ce ar  mai folosi   învățarea  lor?

Îmi  vine  în minte  un sfat  de la  iubita  mea mamă „ fă  cum  crezi  tu  de   cuviință, ești mare,  ai  citit  atâtea  cărți...”

parol!

  În ultimele zile, nici eu nu știu de ce, a tot trebuit să  fac față unor atacuri  grosolane  din partea cuiva și să ascult  delirul nestăvilit al  unei persoane,  care crede că niște profesori, puțini  la număr, ce este drept, sunt  ticăloși, pentru  că n-au ajuns cerșetori,pentru  că   nu se plâng că  societatea îi trimite la periferie, pentru că nu fac politică,  pentru că  nu-și pun cenușă în cap, dar reușesc să vadă  niște locuri știute din cărțile de școală, adunând  laolaltă  răsplata copiilor și economiile lor dintr-o viață .

 Asemea privilegii  ar trebui să li se cuvină , în orice moment, doar îmbogățiților//Cenzuroaico ! Totul se reduce la sa va fie voua bine ! Voi ati distrus sistemul de invatamant! voi ati infiintat sute de facultati prin toate cotloanele! Voi ati facut inflatie de diplome care nu folosesc la nimic ! DOAR BANUL CONTEAZA _SA CURGA IN BUZUNARELE VOASTRE FARA FUND RUSINE!!//

 Am căutat printre însemnările mele și  am găsit ceva , un fel de fotografie la minut a unui profesor, care și-a început cariera  cu mult înainte de 89.//

Câștig! 

Nu de puține ori!

 Nu trebuie să se sperie nimeni. Nu sunt o bătăușa, deși, dacă mă gândesc, cu niște ani în urmă, n-a lipsit prea mult să fiu. 

N-aș fi câștigat, asta era problema.

 E altă poveste.//

 Ne știm din primii ani de navetă. Cobora cu doua stații înaintea mea. Ne întâlneam la cor. 
Săptămânal.
 Dirijorul , un preot bătrân, nu eram rude, pură întâmplare potrivirea de nume .

Prezența o făcea primarul. O matahală de om. Avea o vorbă- am sa tai cu pistiriu. Se referea la absenți.( în cor eram profesori și medici)

După  repetiții, urmau  spectacole, omagii. Am fost și prezentatoare, fustă lungă, coc, colier strălucitor.//

  Ea a aflat că se organizează, în sfârșit, concurs pentru ocuparea  câtorva catedre libere în municipiu, în realitate existau  vreo  douăzeci și patru.  Cine a fost profesor atunci știe pentru cine erau păstrate.
M-a sunat, ne-am înscris,  cam o lună și jumătate  am învățat  pe rupte,  ca-n studenție!

 Adevărata problemă  n-a fost examenul în sine.

 Punctaj foarte bun! Cu mult peste  nota 7.

Felicitări, bucurie,  scăpam de înghesuiala de prin autobuze, de aroganța directorilor, care nu-i suportau pe navetiști, de așteptări prin stații, iarnă, vară,  zăpezi, ploi.

Ce a urmat a fost mult mai greu.

Nu ne venea să credem. În septembrie,  când  a început  școala, nu mai eram titulare. 

Nu se mai găseau catedre  decât pentru două  persoane  speciale. 

Noi  eram suplinitoare. 

 Nu totdeauna negru pe alb înseamnă pentru toți același lucru. Nervi, cereri, petiții, audiențe, drumuri la București, la minister, la MAN, unde n-am fost...

 La câte uși n-am bătut, câte ore de anticameră.. câțiva ani buni,  din primăvară, până în toamnă, eu, mai puțini.
 Alt concurs nu s-a mai dat.

 Am reușit înaintea ei. Cum?

Pentru că l-am învins!

Da, l-am învins! 

Te-ai văzut vreodată față în față  cu genul ăla eu tai, eu spânzur? îți doresc să nu  ți se întâmple.

 Nu i-am prins niciodată privirea. Pentru că nu avea. 

Purta ochelari negri. 

Parca avea  și  mustață. Asta nu mai știu sigur. 

Nu-i este rău nici acum. L-am văzut prin ziare.

 O fi având o sută de ani, glumesc, desigur. 

Conduce o universitate.

 Ii știu foarte bine numele. Nu-l scriu. Ar plânge și calculatorul  . Data trecută, când am postat  gândul  ăsta, un  cititor l-a   identificat din prima.//

  Eu și prietena mea ne adunam   din când în când, vorbim,  ea a trebuit să mai  aștepte  vreo șapte ani  până în 89, când i s-a repartizat o catedră,  după un concurs de  dosare, jucăm rummy, eu câștig,  ea se oftică, promite să învețe.

 O cred. 

Pe cuvânt.//

 ce zici? era/este chiar simplu să  fii profesor?