Să plângi, când nu-ți folosește la nimic?
Să zâmbești în margine de gene, mângâind icoana unui timp rătăcit?
Să treci cu nepăsare mai departe, prefăcându-te că toate sunt mereu la fel?//
Într-o vreme, sunt mulți ani de atunci, abia terminasem facultatea, într-o iarnă geroasă ca asta, ne-am cunoscut în stația de autobuz.
Dădea să fugă noaptea, ziua își scotea din manșonul gros degetele înghețate,abia se deslușeau siluetele celor care așteptau autobuzul.
Doamna H era învățătoare undeva, într-un sat de pe valea Râului Doamnei.Navetistă. Ca și mine,fiecare în altă parte a județului. Până în vară, zi de zi, mergeam împreună la autogară.
Câte nu ne-am povestit, au urmat vizite, chiar și vreo câteva petreceri de familie...
Doamna H era învățătoare undeva, într-un sat de pe valea Râului Doamnei.Navetistă. Ca și mine,fiecare în altă parte a județului. Până în vară, zi de zi, mergeam împreună la autogară.
Câte nu ne-am povestit, au urmat vizite, chiar și vreo câteva petreceri de familie...
Viața are drumurile ei, ne vedeam tot mai rar, într-o vreme era bolnavă, s-a pensionat mai apoi, aceeași discretă cochetărie, mers mai încet,alți ani trec în goană, un picior nu prea o mai ascultă, nici brațul drept nu vrea să mai fie cum era, capul se mișcă într-o parte și-ntr-alta, cât de dureroasă este singurătatea, mereu nerostite discordanțe....
Cu ochi dilatați de uimire, arbori înalți străjuiesc bulevardul. În haina lor sumară, tot frumoși sunt.
Am recunoscut-o imediat. aștepta un autobuz în stația situată față în față cu cea de odinioară. Câteva fraze, urări, ochii ei cătau departe, nu m-a recunoscut, s-a ferit să-mi spună, lacrimi mari alunecau pe obrazul brăzdat de susurul timpului.
Neliniștită staționare la răscruce de drum....
