viața în travesti

Cum să poți semăna  cu ceilalți, când ești sortit să fii, totdeauna, tu însuți?

Să plângi, când  nu-ți folosește la nimic?

 Să zâmbești  în margine  de  gene, mângâind  icoana  unui timp rătăcit?

Să treci cu nepăsare mai departe, prefăcându-te  că  toate sunt mereu  la fel?//

Într-o vreme, sunt mulți ani de atunci, abia terminasem facultatea, într-o iarnă geroasă ca asta, ne-am cunoscut în stația   de autobuz.

   Dădea să fugă noaptea, ziua își scotea  din manșonul gros degetele  înghețate,abia se deslușeau siluetele celor care  așteptau autobuzul.  
Doamna H  era învățătoare undeva, într-un sat de pe valea  Râului Doamnei.Navetistă.  Ca și mine,fiecare în altă parte a județului. Până în  vară, zi de zi, mergeam împreună  la autogară. 
Câte nu ne-am povestit, au urmat vizite, chiar și vreo câteva petreceri de familie...

 Viața are drumurile ei, ne vedeam tot mai rar, într-o vreme  era  bolnavă, s-a pensionat mai apoi, aceeași discretă  cochetărie, mers mai încet,alți ani trec în goană, un picior nu prea o mai ascultă, nici brațul drept  nu vrea să mai fie cum era, capul se mișcă într-o parte și-ntr-alta, cât de  dureroasă este  singurătatea, mereu nerostite discordanțe....

 Cu ochi dilatați de uimire, arbori înalți străjuiesc bulevardul. În haina lor sumară, tot  frumoși sunt. 

Am recunoscut-o imediat. aștepta un autobuz  în stația situată față în față cu cea de odinioară. Câteva fraze, urări, ochii ei cătau departe, nu m-a recunoscut, s-a ferit  să-mi spună, lacrimi mari  alunecau pe obrazul  brăzdat de  susurul  timpului. 

 Neliniștită staționare la răscruce de drum....