„glas de bucium lung, prelung...„

„În luciul albăstriu, precum e fierul,

sorbind  cu grijă-alege, parcă-ar vrea

să bea  din apă, numai cerul.„

 Lucian Blaga

Asemuit  cu arborele vieții, grație frumoasei  lui coroane , care, periodic, renaște, cerbul-  și numele   poartă, parcă, într-o semantică specială  un semn domnesc-este, în  mitologia noastră, simbolul luminii, al purității, al bunătății și  al onoarei, al cinstei aristocratice.

Copitele lui din spate calcă pe urma  copitelor din față, neobosita permanență  a drumului nostru strămoșesc, statura-i  zveltă a împrumutat ceva din  frumusețea  stejarului, din tăria muntelui, din libertatea   păsării în zbor, din vis, din speranță, din puritatea  florii-de-colț. 
Dar și  din statornicie.
Doar privindu-l înveți  să speri. 
Și să urci.

 Cerbul-semn, prin excelență, favorabil!
Triumf al vieții și al  biruinței!

p.s.
Să fie, oare, cerbul, ca  atitudine,  un fel de  legământ nescris între Cer și Pământ?
Ce și cât (mai) păstrează neamul nostru  din măreția cerbului  carpatin?