salt în afara cuvintelor

”Dacă vrei să fii fericit,  nu trebuie să scormoni în memorie”
Emil Cioran: 8 aprilie 1911, Rășinari, Sibiu/20 iunie 1995, Paris

Nu stau toată ziua  cu ochii în cărțile lui Cioran. S-a întâmplat și asta, într-o vreme, este mult de atunci.
Totuși, de câte ori am timp, îi deschid câte una dintre cărți, așa , la întâmplare. Mai ales, astăzi .
Iată:
„Azi- dimineață(27 decembrie), la trezire, primul lucru la care m-am gândit a fost acesta: intuițía cea mai profundă pe care  a avut-o omul   este aceea a jocului universal.
Îndată ce încetezi să suferi și  te gândești la toate suferințele dintotdeauna, la incredibila  lor inutilitate, la faptul că au dispărut tot atât de definitiv ca și cei care le-au îndurat, nu te poți împiedica să socotești toate astea ca pe un spectacol ce nu poate amuza pe nimeni, nici măcar pe-un zeu.
„La ce bun„, refrenul banal și totuși înspăimântător, triumfă până la urmă asupra tituror făgăduielilor și tuturor iluziilor. Acest „la ce bun reprezintă adevărul  de pe acest pământ, ba chiar adevărul pur și simplu.
Am trăit  cincizeci și șapte de ani, dar în materie de  revelații filozofice, mărturisesc că n-am  găsit ceva mai bun...„

( Când scriem, purtăm în chip misterios lanțuri.)
  Emil Cioran, Caiete II, pagina 398

să fim, din nou, copii!

Îmi plac toamnele!  Cu toată vraiștea de nuanțe și senzații pe care o aduc.
Îmi place starea florii din frunze, a ierbii, a străzii și mai ales  a copiilor. A copiilor mei, pe care, cu ochii minții, îi văd iarăși  târându-și ghiozdanele doldora de cărți ,  culori , foi rupte,  creioane fără vârf,  câte o jumătate de măr, lipită de coperta vreunui caiet..și serile noastre, fiecare povestind cu haz  câte și mai câte.
 Îmi plac toamnele mele de profesoară , ședințele cu părinții  bobocilor dintr-a cincea,  cu  zeci de întrebări, ochii mirați,  degete  plimbate prin părul ciufulit,  foșnet  de  foi, miros  de vopsea,   curtea plină de larmă..
Vizita cuiva m-a trimis cu gândul  la însemnările  de anul trecut..
Fuge vremea!

 

bastonașe cu aromă de gutui

Întâia mea zi de școală se risipește printre întâmplări.

Aveam trei rânduri  de  bunici, adevărată comoară!

 Trei bunici iubitoare!

În prima  zi de școală, am pierdut-o pe cea mai dragă dintre ele, măicuța,  mama adoptivă a tatei. 
Întâmplare greu de înțeles pentru un  copil . //

Prinși în treburile lor, care nu se terminau decât odată cu lăsarea nopții, părinții mă lăsau în grija bunicului văduv.

 Era pădurar. 
Nu pleca niciodată fără bastonul lui alb, pe care  nu știu din ce arbore și-l făcuse.

Nu se sprijinea  în el, îl purta pe mână.//
Era o toamnă dulceagă, mai mult o prelungire arămie a verii, care nu se îndura să  plece.

În fâlfâiri  ușoare de vânt, gutuiul din curte, sub care mama îmi așezase masa pentru lecții,  își răsfira,  generos, roadele..
Poate că plecau, în zboruri lungi, cocorii.
Raze blânde se odihneau pe caietul meu.
Afurisite, linioarele nu înțelegeau  că au căsuțe.
Ieșeau prin ferestre.
Ca niște degete strâmbe .
 În cârlionți zurbagii, fără codițe, bastonașele se zbenguiau în voie, care pe unde.

Tremuram de frica doamnei Ana Tănăsescu, care îl învățase carte și pe tata. El zicea  că,   de rea ce este,  doamna are o spărtură în cerul gurii.

Linioarele se învălmășeau printre lacrimi..//

Și-a odihnit, pentru o clipă, mâna pe creștetul meu.

Fără vreo vorbă, a pus bastonul alb pe masă. Lângă caietul meu de caligrafie.
Nu știu dacă i-am înțeles gestul.

Frica a dispărut.
Ca prin minune, bastonașele au început să curgă. Liniștite, cuminți, unul în spatele celuilalt. Fiecare în căsuța proprie.

În zvon ușor de frunze aromate , linioarele  s-au aliniat, în șiruri drepte, ca niște soldăței, văzuți dintr-o parte.//

Talițu era pădurar.
Pentru  copaci..
Pentru mine, a fost întâiul dascăl.
 cine te-a învățat să scrii?