oamenii sunt aici

pe pământ, spre binele semenilor lor. Deci, ori învață-i, ori rabdă-i. Marcus Aurelius

Se întâmplă , rareori, dar se întâmplă,  să am ceva  foarte important de făcut, presant chiar, și, cu toate astea, să tot amân.
Studentă fiind, în plină sesiune,  înconjurată de  cărți, notițe, fișe, caiete- o harababură  al cărei rost doar eu îl știam- ei, bine, tocmai atunci  mi se făcea somn. O colegă , eram la cămin, cinci fete într-o cămăruță, cu fața spre  oraș-  minune mare toamna!-Grațiela zicea: hai, fată, să înfigem  doar cinci minute cornu în pernă.
 La comandă,    lăsam  totul  vraiște  și  închideam ochii. Nu mai știu cine pe cine  trezea.
Era atât de faină odihna aceea - somn pe apucate!
 Astăzi am ceva important de rezolvat, nu pentru mine, este o promisiune, dar, vorba domnului Djuvara, ține-te de cuvânt! 
Gata, gata, am înțeles,  doar o clipă- uite , cu ochii închiși, am luat o carte de pe noptieră și am deschis-o la întâmplare.
 O pagină! O pagină și atât..
 Zice că  Mântuitorul și Sfântul Petru mergeau  dintr-o cetate într-alta, să-i învețe pe oameni răbdarea.
 Sfântul Petru obosise de tot, abia se mai putea mișca.
I se făcuse o foame , da ce foame..Mântuitorul îl tot îndemna: haide, Petre, haide,  că o să-ți arăt zidul marginii răbdării omenești.
 Vremea, tot mai rea, puterile tot mai puține.
Cade atunci, moartă, la picioarele lor, o pasăre.
 Atât de hămesit era Sfântul Petru, că vrea să o mănânce . 
Părintele său  îl privește, îi ia pasărea din mâna  înghețată de ger, și bate cu ea în  zidul  din fața lor.
 Pe loc se deschide o poartă.

Dincolo de ea-,livezi înflorite, păsări cântătoare, iarbă și miresme. 
O masă plină cu  toate bunătățile.
 Aș putea să spun sfârșitul povestioarei,  parcă  tot mai bine ar fi să-l  găsim împreună. Da?
Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca

să fim, din nou, copii!

Îmi plac toamnele!  Cu toată vraiștea de nuanțe și senzații pe care o aduc.
Îmi place starea florii din frunze, a ierbii, a străzii și mai ales  a copiilor. A copiilor mei, pe care, cu ochii minții, îi văd iarăși  târându-și ghiozdanele doldora de cărți ,  culori , foi rupte,  creioane fără vârf,  câte o jumătate de măr, lipită de coperta vreunui caiet..și serile noastre, fiecare povestind cu haz  câte și mai câte.
 Îmi plac toamnele mele de profesoară , ședințele cu părinții  bobocilor dintr-a cincea,  cu  zeci de întrebări, ochii mirați,  degete  plimbate prin părul ciufulit,  foșnet  de  foi, miros  de vopsea,   curtea plină de larmă..
Vizita cuiva m-a trimis cu gândul  la însemnările  de anul trecut..
Fuge vremea!

 

bastonașe cu aromă de gutui

Întâia mea zi de școală se risipește printre întâmplări.

Aveam trei rânduri  de  bunici, adevărată comoară!

 Trei bunici iubitoare!

În prima  zi de școală, am pierdut-o pe cea mai dragă dintre ele, măicuța,  mama adoptivă a tatei. 
Întâmplare greu de înțeles pentru un  copil . //

Prinși în treburile lor, care nu se terminau decât odată cu lăsarea nopții, părinții mă lăsau în grija bunicului văduv.

 Era pădurar. 
Nu pleca niciodată fără bastonul lui alb, pe care  nu știu din ce arbore și-l făcuse.

Nu se sprijinea  în el, îl purta pe mână.//
Era o toamnă dulceagă, mai mult o prelungire arămie a verii, care nu se îndura să  plece.

În fâlfâiri  ușoare de vânt, gutuiul din curte, sub care mama îmi așezase masa pentru lecții,  își răsfira,  generos, roadele..
Poate că plecau, în zboruri lungi, cocorii.
Raze blânde se odihneau pe caietul meu.
Afurisite, linioarele nu înțelegeau  că au căsuțe.
Ieșeau prin ferestre.
Ca niște degete strâmbe .
 În cârlionți zurbagii, fără codițe, bastonașele se zbenguiau în voie, care pe unde.

Tremuram de frica doamnei Ana Tănăsescu, care îl învățase carte și pe tata. El zicea  că,   de rea ce este,  doamna are o spărtură în cerul gurii.

Linioarele se învălmășeau printre lacrimi..//

Și-a odihnit, pentru o clipă, mâna pe creștetul meu.

Fără vreo vorbă, a pus bastonul alb pe masă. Lângă caietul meu de caligrafie.
Nu știu dacă i-am înțeles gestul.

Frica a dispărut.
Ca prin minune, bastonașele au început să curgă. Liniștite, cuminți, unul în spatele celuilalt. Fiecare în căsuța proprie.

În zvon ușor de frunze aromate , linioarele  s-au aliniat, în șiruri drepte, ca niște soldăței, văzuți dintr-o parte.//

Talițu era pădurar.
Pentru  copaci..
Pentru mine, a fost întâiul dascăl.
 cine te-a învățat să scrii?