secretul longevității

este iubirea.. Într-o realitate sfâșiată de contradicții, când  , în cele mai multe cazuri,  se sfidează  filozofia cea mai simplă- eu sunt eu, tu ești tu, pe pământ și sub soare este loc pentru toți, lângă noi există Oameni care înving . Înving, pentru că luptă cu arme cinstite- trudă,  crez, convingeri, recunoștință , șansa de  a fi întâlnit alți oameni adevărați de la care au învățat arta   de a trăi frumos, smerenia , umorul. Am mai scris despre marele artist Radu Beligan, atunci când l-am văzut în Egoistul. http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/10/trei-pe-aceeasi-scena.html  Scriu și astăzi, , pentru că dincolo de actor, văd Omul, cu generozitatea faptelor și mereu viilor sale lecții, de la care ar trebui să învățăm, ascultând cea mai simplă demonstrație a mersului fără ocolișuri.. toată viața  mi-am păstrat  starea de elev.   De ziua lui, autorul scrierii Însemnări de  insomniac, a primit   în  dar o stea. Te rog, nu te speria că urmează un text nu tocmai scurt.   Dacă nu l-ai citit până acum, citește-l! sigur  nu vei regreta, eu  îl  tot citesc.. "M-am născut odată cu România Mare şi sunt ombilical legat de ea. Nu e o calitate, e un minunat blestem.  Am putut rezista unor ispite uluitoare. Nu m-am putut despărţi niciodată de ea. Am trăit aici mult, am traversat patru dictaturi şi pot să vă spun acum, în gura mare, că am fost necredincios regimurilor şi-ntotdeauna credincios României".  "George Bernard Shaw a trăit până la vârsta de 94 de ani. Consecvent originalităţii lui, a avut grijă să-şi scrie singur epitaful. În locuinţa lui din Ayot Saint Lawrance [...], ghidul mi-a arătat în bibliotecă ciorna acestui epitaf. Sună aşa: Am ştiut că dacă mă mai învârtesc mult pe aici, o să mi se întâmple şi aşa ceva.  "Sceptic sunt împotriva tinerilor aspiranţi. Am constatat că nu prea le place să li se dea sfaturi bătrâneşti. Şi au dreptate. Oscar Wilde spunea că: E o prostie să dai sfaturi, iar să dai sfaturi bune e de-a dreptul catastrofal. Am avut prilejul să-l văd pe Laurence Olivier la premiera lui Othello. Succesul a fost fulminant. Pe tot parcursul reprezentaţiilor, întreaga trupă era vrăjită de interpretarea lui şi o spunea după fiecare spectacol. Într-o seară însă, interpretarea lui a fost atât de extraordinară - a jucat mai bine decât oricând - încât, la finalul spectacolului, întreg ansamblul se rânduise de-a lungul coridorului care ducea la cabina lui şi-l aplauda frenetic. Olivier a trecut pe lângă ei fără un cuvânt şi s-a încuiat în cabină. Stupoare! Ce-o fi cu el? Unul din apropiaţi bate la uşă. "Ei, ce s-a întâmplat? Deschide, te rog!" Uşa se deschide. "Nu înţeleg ce s-a întâmplat! Ai fost extraordinar, a fost cea mai mare seară a ta în acest rol!". Ştiu, ştiu, dar tocmai de-asta sunt disperat. Fiindcă nu ştiu cum am făcut, ca să mai pot face şi altădată.    Da, nu-i poţi convinge  pe oameni de valoarea ta în artă decât cu multă trudă!   De la Lucia Sturdza-Bulandra am învăţat că pentru a face meseria de actor, ai nevoie, în primul rând, de o mare sănătate fizică şi morală. Trebuie, vorba lui Maiorescu, "să-ţi reziste celula". Cât priveşte talentul, ea era de părerea lui Chateaubriand, care susţinea că: "Talentul nu este altceva decât o îndelungată răbdare".   "Cum ziua de filmare era de opt ore, îşi aducea (n.r. Alexandru Giugaru) de acasă masa de prânz, din care nu lipseau două cepe mari. "Ce faci cu cepele astea, nene Sandu?". "Pe una o mănânc acuma, iar pe cealaltă o păstrez pentru diseară, ca să-mi fac loc în tramvai".   "Sunt multe probleme care-i neliniştesc pe bieţii actori de pretutindeni. Se ştie, de pildă, că sunt foarte superstiţioşi.  Românii nu vor cu nici un chip să le spui "Succes!" în seara premierei, ci "Baftă!". Francezilor trebuie să le spui "Merde!" În Anglia,  ca să îi urezi succes unui actor, trebuie să îi doreşti să-şi rupă un picior: "Break a leg!". Expresia e de pe vremea lui Shakespeare. Se pare că un actor şi-a rupt piciorul şi a jucat, în ciuda fracturii, atât de bine, că a rămas celebru."  "În 1950, eram la o masă cu el (n.r. Dinu Ianculescu), cu Şerban Cioculescu şi Ion Barbu, la braseria de la Athenee Palace. Uşa se deschide brusc şi un june gazetar de la Scânteia se îndreaptă spre noi, debordând de entuziasm: "Aţi auzit? În curând, în Uniunea Sovietică, pâinea va fi gratis!" "Da, dar cu ce preţ!", i-a răspuns Ianculescu. Calamburul ăsta l-a costat câteva luni de puşcărie." "Mă duceam cu regularitate să-l văd pe Ianculescu, ca să mai învăţ câte ceva de la el. La o reprezentaţie cu piesa "Blestematele fantome", sala era arhiplină şi totuşi am rămas să văd spectacolul din picioare. Un actor care juca în piesă şi s-a uitat prin gaura cortinei, îi comunică maestrului: "E şi Beligan în sală. N-a găsit loc şi stă în picioare". "În picioare? În genunchi să stea când joc eu!" "La un moment dat, Ionesco (n.r. Eugene Ionesco) s-a retras cu mine într-un colţ al salonului şi mi-a spus: "O prietenie se leagă "a travers le travail". "Rinocerii" au fost prilejul de a ne cunoaşte şi împrieteni. Eşti un Belanger formidabil. Peste Jean-Louis Barrault şi peste Laurence Olivier. Din păcate, nu pot declara asta ziariştilor. Sunt artişti mari, dar susceptibili. Şi eu mai am relaţii de muncă cu ei". Am păstrat acest secret cât timp Ionesco şi cei doi mari actori au fost în viaţă."  "Sunt mulţi oameni foarte bogaţi în România. Unii dintre ei nu ştiu ce să facă cu banii. Am văzut-o cu ochii mei. Ei bine, mă credeţi sau nu, n-aş da pe toţi banii lor autograful pe care autorul "Rinocerilor" mi l-a scris în româneşte [...]: "Pentru Radu Beligan, cu o mare prietenie şi cu tot aşa de mare recunoştinţă".  Şi nu aş da nici autograful [...] lui Salvador Dali, pe care mi l-a dat el la New York, pe un superb album: "Păstrează-l bine", zice Dali. "După moartea mea, îl vei vinde la licitaţie". Ca să fiu sigur că nu o să mi-l fure cineva, l-am trimis fetei mele din Australia să mi-l păstreze."    "Agamiţă Dandanache mi-a pus cele mai mari probleme. Mi-au trebuit 140 de spectacole până să pot intra bine în acest personaj." "În Armenia, la poalele muntelui Ararat se află un cimitir în care datele de pe cruci, dintre naştere şi moarte, însumează trei, cinci, cel mult şapte ani. Turiştii îl întreabă pe ghid dacă este un cimitir de copii. "Nu, este un cimitir de oameni mari şi aici oamenii chiar se bucură de o mare longevitate. Dar la noi există o veche tradiţie: pe cruce sunt adunate numai zilele în care ai fost fericit în viaţă". Cred că dacă aş fi obligat să mă supun acestei tradiţii, aş aduna cei şase ani petrecuţi la Teatrul de Comedie." "De ziua mea, cu prilejul împlinirii a 90 de ani, printre multele cadouri primite, s-a aflat şi unul care m-a uluit: am primit în dar o stea. Într-un colet sosit din Statele Unite, se afla documentul care atestă existenţa stelei care acum îmi poartă numele:   "Domnule Beligan,    Alături de cel al lui Elton John sau al Sophiei Loren, al Madonnei sau al lui Tom Cruise, numele dumneavoastră a fost dat unei stele prin intermediul Oficiului Internaţional de Înregistrare a Stelelor (International Star Registry). Numele stelei dumneavoastră precum şi coordonatele ei telescopice sunt înregistrate şi păstrate în arhivele Oficiului Internaţional de Înregistrare a Stelelor din Elveţia. Aceste date sunt identice cu cele care figurează pe certificatul oficial al Oficiului Internaţional de Înregistrare a Stelelor pe care îl veţi găsi în acest colet şi care atestă că o stea a fost botezată cu numele dumneavoastră, precizând exact coordonatele ei telescopice.  De asemenea, aceste date vor fi transcrise şi în următoarea ediţie a anuarului cosmic "Locul tău în Cosmos" (volumul VIII - Copyright USA).   Pentru a vă localiza, căutaţi-vă constelaţia pe harta cerului stilizată, situată la începutul livretului inclus aici. Apoi folosiţi harta cea mare, care este o copie mărită a constelaţiei dumneavoastră. Locul precis unde este situată steaua dumneavoastră este încercuit cu roşu.  Aşa că,  de acum înainte, veţi privi cerul cu alţi ochi. Căci, prin această stea care vă este dedicată, o părticică din dumneavoastră scânteiază pe bolta cerească.   Felicitări, International Start Registry".   Nu ştiu cât adevăr ştiinţific şi câtă fantezie se află în acest cadou mirobolant, dar nu pot să nu mă gândesc la unul dintre rolurile mele dragi, al profesorului Miroiu, cel care a găsit o stea căreia îi căuta un nume.  O coincidenţă care mă aruncă pe o mare plajă de vis, hrana noastră cea de toate zilele".   "În ultima vreme, foarte multă lume îmi pune această întrebare stereotipă: "Care este secretul longevităţii dumneavoastră?" Când încă mai am răbdarea să le răspund, le spun că după mine,   secretul biblic al longevităţii este iubirea. Cred că suntem pe pământ pentru acest lucru unic: să iubim. Repet adesea celor ce vor să mă asculte: iubiţi ce vreţi, dar iubiţi. Nimic nu e mai dezastruos decât infirmitatea inimii. Vă mulţumesc pentru toate învăţămintele cu care dulce m-aţi împovărat de-a lungul atâtor ani.  Am călătorit frumos împreună. Cum spunea minunatul meu prieten Philippe Noirette,  Dacă viaţa e o călătorie scurtă, trebuie să încercăm să o facem la clasa întâi.// p.s. ai avut răbdare să ajungi până aici?

”teoria mea

este că  longevitatea se datorează actului iubirii.Suntem născuți  pe lume pentru a iubi. Orice.Nu-ți impun să joci, să iubești ce iubesc eu, ci să iubești ce iubești dumneata, dar să iubești cu adevărat.Cred că ăsta este marele  mister: iubirea.
Dacă oamenii ar putea să-și însușească asta, lumea ar fi o  bucurie”.  Radu Beligan.
 

Timid, trădat, trădător, prinț, cerșetor, tată, frate, amant, îndrăgostit, bolnav, patriot, rege, malefic, bun, rău, ascultător, amuzant, mucalit-100 de roluri pe scenă, 30 de roluri în film!
 92 de ani.

LA MULȚI ANI, MAESTRE RADU BELIGAN!

În urmă cu două luni, l-am văzut în Egoistul!  trei destine într-un rol.

Știam că  nu voi avea  vizibilitate potrivită, nici audiție perfectă. Nu puteam rata ocazia, poate, unică, de a-l vedea pe maestrul Radu Beligan, artist și regizor, în Egoistul, de Jean Anouilh.

Ca mine vor fi gândit mulți alții, pentru că toate cele 500 de locuri – atâtea cred că are sala mare a sindicatelor- au fost ocupate. Spectatori, de la grădinari la octogenari.

Las deoparte faptul că un bilet a costat mai mult decât la ”Naționalul” bucureștean, unde, din câte îmi amintesc, nu prea sunt  probleme  nici cu văzul, nici cu auzul, indiferent în ce parte a sălii te-ai așeza.

Decor sobru, un birou încăpător, pe care s-au adunat într-o dezordine organizată cărți, foi albe, țigări, un pahar cu vin roșu, o bibliotecă bogată, lămpi scumpe, canapele.
Locuință selectă, dar veche, amenințată de spargerea instalațiilor de apă, de prăbușirea tavanului. Ca o viață în permanente convulsii. Apărată de o menajeră, aflată într-un continuu du-te-vino.

Ropote îndelungi întâmpină apariția  Maestrului, îmbrăcat într-un elegant halat de mătase , sprijinit  în baston.

Nu știu cine și-a scris drama, întreruptă , din când în când de ironii savuroase- eroul- un fost scriitor  de prestigiu, Leon Saint Pe( cu accent) retras, uitat, pentru că  vremurile se schimbă, autorul piesei, un dramaturg reputat, alunecând ușor în uitare  sau marele Artist, inepuizabilul Radu Beligan !
80 de minute pe scenă, fără pauză, acoperind trei sferturi din conținutul piesei.
Oricât s-au străduit ceilalți artiști, nume sonore, de altfel, n-au părut decât niște electroni de valență în jurul unui nucleu,care nu-și arătă mai nimic din oboseala unei vieți tumultuoase,  dedicate lumii.

O vitalitate invidiată, o existență care  ar vrea să pară detașată, fără să fie, o poveste scrisă acolo, pe  scenă, pe biroul la care nu prea apucă să aștearnă tot ce vrea, întrerupt  în permanență  de  o  grămadă de indivizi, care îi vor banii- rude, medicul curant, un  scriitor ermetic, nevândut și  necitit, prieten din copilărie”când amândoi aveau șorțulețe albastre și pantaloni scurți ”, menajera, în numele instalatorilor.

Mi-am ascuțit cât am putut văzul și auzul- lumea a continuat să vină și la oră după ce spectacolul începuse, mulți spectatori nu-și puteau înghesui strănutul.în batistă...

Ca să nu pierd mai mult decât mi se fură, am scos repede o foaie din poșetă și un pix, să prind cât pot din replicile extraordinare, ale eroului eroului principal, taxate, adesea , necruțător de fiecare dintre convivii lui.

Povestea este un meci de două ore, în care maestrul  plăcut, elegant, distrat, flegmatic, simpatic” joacă tare” cu un adversar cu multe capete, nesătul de bani.
”Am fost binecuvântat cu o familie, de binecuvântarea asta nu mai scap”.

Două fiice – Lucie, Lamia Beligan,  interesantă alegere- tată și fiică, în aceeași piesă, am mai văzut asta în ”Tango final ”  mama,Maia Morgenstern și fiul ei  dansau pe aceeași melodie povești diferite…Lucie, căsătorită cu un  pierde-vară, ocupat cu jocul de tenis,  descendent ratat al unei familii vechi cât o istorie,  îndrăgostită de   un italian, cu care vrea să se mărite, doar dacă tatăl ei îl va convinge pe încornoratul soț că asta i se cuvine.

A doua fiică, Marie Christine,  o femeie nestăvilită,  cu multe mariaje la activ, mereu în căutarea unui soț, vrea bani. Mulți bani, pentru că  duce o viață plină, agitată, cu tot ce înseamnă plăceri. Nici unicul fiu, Arthur, nu este mai breaz- urmărit de portărei, veșnic îndrăgostit, cere același lucru ca și surorile lui- bani.

Mama lor, deși divorțată de mulți ani de fostul reputat dramaturg, pentru că nu mai era glorios, se adaugă  corului cerșetorilor  de douăzeci de mii de  franci. Declară că dacă unul dintre ei  doi va muri, ea va fi o văduvă morală.  Pe tânăra amantă a prozatorului-dramaturg-actor –parașuta- n-o va primi în cimitir. Răspunsul o reduce la tăcere” o să-i las un permis de intrare..și niște regrete.”

Când interesele celor cinci- fiice, fiu, ginere, fostă soție – se lovesc intre ele, ies la iveală  insulte, palme, amenințări.

Foc de paie!
 Toți se simt  neluați în seamă, loviți în demnitatea , pe care nici ei nu sunt siguri că o au. Își dau mâna și așteaptă  cecurile semnate.

Prietenul din copilărie, un amestec de infantilism- a rămas de mic fără mamă, alergător de cursă lungă după femei tinere, care vor bani și distracții, își acuză prietenul de  lipsă de trădare, din același motiv,banii ”prietenia e ceva  ce nu poți înțelege” .

Doctorul personal, un tip slab, speriat de injecții, își motivează pretențiile financiare  spunând  că dacă medicii  cer prea mult, mecanicii de mașină te jupoaie. .

Mult prea tânăra amantă, o femeiușcă dornică de triumf, își plânge tinerețea pierdută pe lângă un bătrân care nu are decât grija scrisului și  a piciorului bolnav.

Între atâția teroriști, bătrânul  Domn își joacă demn singurătatea”unica maladie adevărată a omului”.
.Își plătește  bruma de liniște semnând facturi pentru niște inși incapabili de înțelegere.

 Umor dureros, ascuns printre replici grave, învăluite în rotocoalele de fum ale țigărilor fine, stropite cu înghițituri pasionale de vin roșu , nu contează cu cât crește tensiunea arterială,  oricum el este un bolnav de renume,  ” Egoistul” pare a fi scrisă chiar pentru uriașul Radu Beligan.

Am rămas cu regretul că am pierdut unele  replici fine , dar cu bucuria că aseară am văzut o minune- un actor la 91 de ani, scriindu-și povestea în fața lumii.

p.s. nu s-a permis folosirea aparatelor de fotografiat.14 octombrie 2010.