de țínut minte!

La 90 și ceva de ani...:
 "A îmbătrâni, doamnelor și domnilor, este contrariul a ceea ce se crede în mod curent. În tinerețe, la vremea când nu ți-ai definit încă opțiunile, ești împovărat de greutatea tradiției și a adevărurilor cu care ai fost îndoctrinat.
Tânăr fiind, crezi în ideile răspândite, în cele care aleargă pe toate drumurile, ești gata să aderi la tot și la toate.

Cari în spinarea ta greutatea familiei, a tradiției, a grupului din care faci parte, a societății.
În ceea ce mă privește, am trăit înaintarea în vârstă ca pe o detașare de toate aceste poveri.
A îmbătrâni înseamnă a arunca peste bord toate ideile preconcepute.
Înseamnă a deveni mai ușor, mai liber, într-un anumit sens, ești mai tânăr când ești bătrân și mai bătrân când ești tânăr. 

Avea dreptate Picasso când spunea că îți trebuie mult timp ca să devii tânăr.

Radu Beligan

 

de multe ori, în viaţă pierzi pentru a câştiga

Îmi plac serile în care am lecturi frumoase.  
Tocmai am descoperit un interviu  special, OCHIUL CARE PLÂNGE. Celălalt Florin Piersic.
Citește, sigur o să-ți placă!
L-am văzut în urmă cu exact doi ani, în  piesa de mare succes, în care partenera lui de scenă este Medeea Marinescu( dacă vrei, citește aici)//
„Florin Piersic pe care îl veţi cunoaşte în rândurile următoare s-a arătat publicului larg mai rar. Dintr-o anumită sfială, dintr-o anumită pudoare sau pentru că aşa trebuie să fie, el, actorul care repetă pentru a mia oară textul la "Străini în noapte", a stat până acum în culise. Vă invit la un interviu "altfel", despre un Florin Piersic "cu care nu ne râdem", care mărturiseşte momentele tragice ale vieţii lui, dezamăgirile meseriei şi marea sa speranţă în bunătatea oamenilor.
ReportajulPovestea materialului de faţă, despre şi cu Florin Piersic, are un pic de trecut. S-a născut de ziua actorului, pe 27 ianuarie, la "Palatul Copiilor", imediat după "matineul" cu "Străini în noapte" - unde protagonişti au fost chiar sărbătoritul şi Medeea Marinescu - a crescut vreo două-trei săptămâni, cât Florin a mai umblat prin lume, şi apare azi, când lucrurilor li s-a spus povestea.Abia se încheiase cea de-a 271-a reprezentaţie, începută la ora patru după amiază, şi urma a 272-a. O "dublă" - "prima în viaţa mea" spune artistul - oferită lui Florin, la aniversare, de maestrul Beligan, regizorul spectacolului. Un cadou emoţionant, cu lacrimi, ropote de aplauze şi trandafiri.La final, ies din sală, o iau în stânga, trec de o uşă ascunsă de draperii şi mă trezesc pe o scară. Urc câteva trepte, nimic. Cobor şi deschid o altă uşă, aflată în dreapta scării. Un culoar cu lumină galbenă se piede în întuneric. De undeva răzbate o rumoare - un glas, un sunet. Apăs o clanţă, a doua. Deschid, în sfârşit, o uşă pe care scrie "Compartiment tehnic". Florin Piersic, abia ieşit din scenă, în ţinuta de spectacol, stă la o masă şi citeşte.Mă priveşte şi, aproape pe acelaşi ton, continuă: "Repet, repet. Trebuie să mai repet, te rog, da?! Nu-mi face poze aşa. Vorbim pe urmă, vorbim cât vrei. Trebuie să repet..." spune şi-i simt graba şi neliniştea în voce şi în tremurul mânii, ca nu cumva să nu-i iasă totul perfect în cea de-a 272-a reprezentaţie cu "Străinii", programată peste doar o oră. Nici o ieşire nervoasă, niciun "Ce dracu cauţi, dom'le, aici? Ieşi afară, nu vezi că am treabă?!". Nimic. Doar tensiunea, emoţia, starea unui mare artist repetând, pentru a mia oară, "textul".
Portretul
Florin Piersic a împlinit 77 de ani. Ar trebui să aveţi încă pe atâta timp, că să-i ascultaţi povestea întreagă. O poveste plină de umor dureros, de toate iubirile lui de oameni, de spaima despărţirilor, de bucuria regăsirilor. Ca un "râsu-plânsu" îmbrăţişat, cuprins, adunat între două lacrimi - a durerii pentru plecaţi şi a iubirii pentru rămaşi.
În timp ce-l ascultam, mă gândeam că Florin Piersic dă alt sens prea tocitei expresii de "monstru sacru" - aşa părea în seara zilei lui, povestind despre sine în întunericul scenei, imediat după cele două spectacole cu "Străini în noapte".
Urmăream lumina singurului bec rămas aprins, în arlechin, cum îi coboară în suflet, înghiţită, înfulecată de privirea întoarsă în el: Florin Piersic nu povesteşte, el retrăieşte, în lumina absorbită, fiecare clipă "depusă" înăuntru, cu disperarea anticarului de a nu pierde vreo vorbă, un chip, o atingere, o sclipire. Oamenii ăştia trăiesc astfel pentru că poartă cu ei, mereu, toate vieţile celorlalţi.
Am văzut, desigur, şi actori în civil. Oameni care se dezbracă de sentimente, de emoţii, de stări "parazitare", odată coborâţi de pe scândură. Florin Piersic degajă, mereu, o emoţie care te implică, te face partener într-un spectacol pus la cale de sensibilitatea lui. Starea asta nu e o făcătură, deşi, unii, prea orgolioşi, cred că da.
Omul ăsta, cât e el de Piersic, nu e în stare să te refuze, să fie vedetă, să fie arogant. Se mai supără, se mai enervează, mai zice, dar când îl faci să vorbească fuge înapoi, în viaţa lui, se însufleţeşte şi uită. Pentru toate astea, am insistat să realizez cu maestrul Florin Piersic un altfel de interviu. Despre sensibilitatea lui, despre dragostea lui de oameni şi de teatru, despre regretele lui.
Interviul
  Iniţial, am vrut să scriu acest interviu ca pe un dialog între "persoane la a II-a plural". Suna, însă, ca o conversaţie purtată în muzeul figurilor de ceară. Aşa că am ascultat, în final, sfatul său: "Marian, te rog să-mi spui Florin, aşa scrie în buletin, nu "Domnule" şi nu "Maestre". Şi am fost de acord. Iată o bucată de interviu în care apare "celălalt Florin Piersic", cel tragic.
De unde izvorăşte, Florin, ultrasensibilitatea asta?
Întrebarea ta mă poartă înapoi, într-un tunel al timpului, la capătul caruia copilaria mea se deschide iar, în lumină. Şi sunt fericit, pentru că în călatoria asta, ca într-un vis minunat, îmi regăsesc părinţii. Mă copleşesc amintirile - văd uliţele satului Corlata, cum se împletesc cu străzile Clujului acelor ani, drumurile mele, iar dorul de dragii mei care mi-au dat viaţă urcă până la cer. Iubirea, bunătatea lor fără margini, generozitatea, dragostea de frumos, zilele bune şi zilele rele, bucuriile, apoi tristeţile neînchipuite, toate mi-au modelat sufletul şi mintea şi m-au marcat definitiv. Aş zice că reţeta iubirii de oameni şi a bucuriei de a trăi mi-a fost pusă în leagăn de ursitoare. Mă trezesc cu ea dimineaţa şi cu ea adorm.
În călătoria asta în timp, la care m-ai provocat, am avut senzaţia, pentru cateva clipe, că anii s-au întors brusc: eram foarte tânăr când, într-o sală de cinema, mă lăsam vrăjit de Kirk Douglas şi Anthony Quinn, în excepţionalul film Van Gogh. Eram vrăjit de actorie, de magia scenei, a ecranului; şi toate au pus, încet, stăpânire pe mine, definitiv.
Anii au trecut pe repede înainte, înfăşuraţi, învolburaţi într-o tornadă copleşitoare; ca să mă regăsesc apoi, singur, în noaptea rece de ianuarie. "Cinematograful Florin Piersic" scrie, strălucitor, cu lumină albă, de firmă, pe caldarâmul umed al piaţetei pustii. Am lacrimi în suflet - înţeleg, iar, că viaţa nu mai poate fi întoarsă înapoi; am lacrimi în suflet pentru că părinţii mei n-au trăit ca să-mi fie alături în toată această revărsare de iubire şi apreciere pe care mi-o transmite publicul, şi să fie fericiţi cu şi pentru mine.
Cateodată am senzaţia că e de ajuns să apăs butonul soneriei, ca uşa să se deschidă şi ei să mă primească, zâmbind, în prag, cu o dragoste şi o bucurie, unice. Asta ar însemna însă, ca trecutul să fie un prezent minunat, în care i-aş avea, pe amândoi, în viaţă.
Îmi povesteai de două întâmplări care te-au marcat...
Da... Una dintre probele pe care le-am susţinut la examenul de admitere în Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică a fost cea în care mi s-a cerut să povestesc o întâmplare veselă... sau una tristă, din viaţa mea. Am relatat atunci comisiei drama prin care a trecut familia când, în 1942, au pierdut-o înecată în apele Prutului, pe sora mea Lucica. Martor fiind, la acea vârstă fragedă, a suferinţei lor fără margini, am simţit cum, din acel moment, toată dragostea părinţilor se revărsa asupra mea.
A doua "întamplare" este debutul meu, care s-a dovedit de bun augur, cu rolul Peer Gynt, din poemul dramatic Peer Gynt, de Ibsen, în regia lui Dinu Cernescu. Acest rol a reprezentat examenul de absolvire a Institutului şi mi-a deschis poarta Teatrului Naţional I.L.Caragiale, din Bucureşti, al cărui Societar de Onoare sunt. Am avut alături atunci pe Leopoldina Bălănuţă în rolul lui Aaze, mama mea, şi pe minunata Ioana Bulcă, în rolul lui Solveig.
Care e personajul - de teatru ori de film - care te-a "îmbrăcat" pe măsură? Care a devenit, poate, un alter ego?
Am încercat, întotdeauna, să mă identific cu personajul meu, chiar de la primele lui vorbe şi stări; de la primele rânduri, fie că vorbim de o piesă de teatru ori de un scenariu de film.
  Haina din piele de şarpe, o chitară - tovarăşa lui de viaţă - şi tristeţea, îl însoţesc pe Val Xavier, un vagabond serafic, "colindător" din loc în loc, în speranţa că undeva, cândva, lângă cineva, se va regăsi în toată bunătatea sufletului său, pe care stricăciunea n-ar vrea să-l atingă. M-am ataşat de acest personaj care îşi duce existenţa asemeni unei păsări lipsite de picioare; aceea care coboară pe pământ doar o singură dată, când îi vine sfârşitul.
Mai târziu, am jucat alt personaj care, deşi era la polul opus, ca fire şi sensibilitate, îi semăna acestui Val Xavier. Mă refer la Lev Nicolaevici Mîşkin din "Idiotul", după romanul lui Dostoievski. Poate că greşesc, dar nu cred. Socotesc că ăsta a fost rolul care m-a marcat cel mai tare - o reuşită a profesiei mele. Dar de ce să nu-l pun la aceeaşi înălţime pe Lennie al lui Steinbeck, pe care, jucându-l, am putut da alte dimensiuni partiturilor ce au urmat. A fost o schimbare majoră de registru, un rol de compoziţie, construit cu precizie de filigran, în care interpretam rolul unui uriaş cu o forţă formidabilă, dar cu minte de copil. "Oameni şi şoareci" s-a jucat peste o mie trei sute de reprezentaţii. După un spectacol la Viena, în cea mai prestigioasă publicaţie a lor a apărut o cronică cu titlul: "Este o mândrie pentru un teatru să aibă asemenea actor. Florin Piersic în "Oameni şi şoareci". Dar, cum adică?! Să-l uit pe Ioviţă al lui Paul Everac? Un om cu "O" mare, cinstit şi drept până la sacrificiu, un caracter fără egal, o forţă interioară de neînduplecat. Rolul acesta m-a maturizat. Mi-am dat seama că sunt responsabil de tot ce este şi va urma în viaţa mea. El este, poate, singurul personaj care m-a făcut să înţeleg că, de multe ori, în viaţă pierzi pentru a câştiga.

Florin Piersic, în Idiotul
Au fost şi personaje cu care nu te-ai identificat?
Cu toate personajele pe care le-am interpretat m-am identificat în măsura în care şi publicul m-a "cumpărat", m-a crezut, m-a acceptat. Marele scriitor român, Marin Preda, într-un interviu pe care l-a oferit revistei "Teatru", spunea: "Am fost la Teatrul Naţional bucureştean patru seri la rând. Marţi, la dramatizarea "Idiotului" lui Dostoievski, pusă în scenă de maestrul Alexandru Finţi, cu Piersic în rolul Prinţului Mîşkin; miercuri, la piesa "Orfeu în Infern", a lui Tennessee Williams, pusă în scenă de Moni Ghelerter - în rolul lui Val Xavier, acelaşi Florin Piersic. Joi, la piesa "Din jale se întrupează Electra" a lui O' Neill, pusă de Alexandru Finţi, cu Piersic în rolul lui Orin. Vineri, la piesa "Oameni şi şoareci" a lui Steinbeck, regizată de acelaşi Alexandru Finţi, tot cu Piersic în rolul lui Lennie. Sâmbătă, încărcat de tot ce văzusem şi auzisem, am declarat: patru seri, patru roluri total diferite, interpretate excelent de cel care, de astăzi e actorul sufletului meu".
Care este regretul tău cel mai mare? Neîmplinirea. Golul care rămâne. Un moment, un om, un rol?
Aş răspunde printr-un singur cuvant: Hamlet.
Cu câteva ore înainte de a mă prezenta la examenul de admitere în Institut, am intrat într-un cinematograf. Ce film rula? Hamlet. Cu cine? Cu regele artiştilor, marele Sir Laurence Olivier. Îţi dai seama ce impact major a avut asupra mea, să-l văd pe acest uriaş actor într-o asemenea partitură?! Peste ani, după ce avusesem deja formidabila experienţă de a lucra cu Maestrul Finţi pentru rolul din "Idiotul", acesta mi-a propus să-l joc pe prinţul Danemarcei, în regia domniei sale. Ce şansă pe mine! Am învăţat textul, am început repetiţiile, care continuau şi dincolo de scândura scenei, în lungile plimbări în care îl conduceam pe Maestru până acasă, lângă Biserica Alba, pe Calea Victoriei. Într-o zi, în timpul repetiţiei, într-un moment în care mă emoţionasem, mi-a întins o batistă. Imediat după aceea mi-a cerut-o înapoi. Am spus atunci că i-o înapoiez a doua zi, dupa ce avea să o spele mama. Totuşi, a insistat să i-o înapoiez, spunându-mi că batista înseamnă despărţire. Am zâmbit. În dimineaţa următoare, am primit un telefon care m-a împietrit. Soţia lui mă suna să-mi spună că părintele meu artistic, în noaptea aceea, plecase într-o stea…
Fireşte, repetiţiile s-au oprit, iar eu am rămas cu un mare gol în suflet. O dată pentru dispariţia acestui mare regizor şi om de artă, şi a doua oară, pentru acest rol pe care începuserăm să-l creăm împreună.

Florin Piersic, în Oameni şi şoareci

Ce zici de atâtea Românii traversate de tine într-o viaţă de om? Cum le-ai petrecut, cum le-ai trăit? Pe cea de dinainte, pe cea de după? Pe cea de astăzi?Nu-mi place această împărţire..."România înainte şi după...". Viaţa ne oferă şi ne va oferi mereu şi bune şi rele, în orice vremuri am trăi. Eu, dincolo de toate schimbările mai bune sau mai puţin bune, m-am încăpăţânat să cred, cu riscul de a fi catalogat drept naiv, că oamenii au rămas buni, în nevoia lor permanentă de a primi dovezi de iubire de la cei apropiaţi. Am mai spus asta: cred că suntem făcuţi din iubire, trăim pentru a primi şi a dărui iubire. Din păcate însă, am cam ajuns să ne trăim viaţa pe "repede înainte".
  Dar nu vreau să-ţi dau răspunsuri "pe ocolite". Sigur că pot face un soi de trecere în revistă a vieţii, să spunem, teatrale şi cinematografice din ultimii ani, şi-ţi pot spune că, personal, nu prea înţeleg toate curentele astea în care reţeta succesului este aceea de a şoca; atât în concepţia regizorală, cât şi în interpretare şi limbaj, şi asta e valabil atât în teatru cât şi în film. Cred că modernismul sau neorealismul - cum vrei sa-i spui - în domeniu a fost prost înţeles, şi că felul ăsta de artă nu prea are legătură cu arta. De aceea, deşi mi s-au propus mai multe roluri în film, am refuzat. Sincer, m-ai fi văzut într-un rol în care eu să injur de la începutul şi până la sfârşitul filmului? În piesa în care joc de mai multe stagiuni, mă refer la "Străini în noapte", mulţi dintre spectatori se regăsesc într-ul fel sau altul. Oamenii trec prin tot felul de situaţii alături de noi, interpreţii. În sală, se râde, se plânge, se aplaudă minute în şir. La final, ceea ce pot vedea pe chipurile lor, îmi dă toate motivele să fiu un actor fericit. Ştiu că am ajuns la inima lor şi că pleacă din sală mai buni şi mai bogaţi sufleteşte, mai încărcaţi de frumos.
Ce simţi ştiind că vei deveni, curând, cu acte în regulă, şi cetăţean moldovean?
S-a întâmplat ca, în ultimii ani, să fiu de mai multe ori prezent, cu diverse spectacole, în Republica Moldova şi, de fiecare dată, am fost primit extraordinar - cu multă dragoste şi căldură care, recunosc, m-au emoţionat. În paranteză fie spus - pentru că eu trăiesc din paranteze -, nu mai departe de luna martie a anului trecut, am primit la Chişinău premiul pentru întreaga activitate artistică, în cadrul festivităţii anuale de premiere a UNITEM-ului. Premiul mi-a fost înmânat de prim-ministrul, Vlad Filat.
De-a lungul timpului, m-am bucurat să cunosc aici moldoveni extraordinari, artişti, scriitori, oameni de spirit. Îl amintesc, în primul rând, pe poetul naţional, regretatul Grigore Vieru. Iar dacă ar fi să fac o listă, ar fi, cu siguranţă, o lungă enumerare a celor care mi-au devenit prieteni de suflet.
Trebuie să-ţi mai spun ceva: originea scumpilor, sfinţilor mei părinţi, se află în Bucovina. Iată un motiv în plus ca să mă simt legat de Moldova, indiferent de ce parte a Prutului s-ar afla. Am spus ori de cate ori am avut ocazia: România este ţara mea, în care m-am născut, pe care o iubesc şi din care n-aş fi putut pleca niciodată. N-am făcut, nu fac şi nu voi face politică; partidul meu este partidul artiştilor, al doctorilor de inimi şi de suflete.
  Şi, pentru că poporul din Republica Moldova mi-a arătat atăta iubire, am vrut să-i răspund cu iubire. De aceea am dorit să devin şi cetăţean al ţării de peste Prut, ceea ce s-a întamplat în luna noiembrie, 2012. Atunci, preşedintele ţării, Nicolae Timofti, a semnat un decret prezidenţial în acest sens. Oficial, voi primi titlul la sfărşitul lunii martie, când vom fi din nou la Chişinău, cu încă două reprezentaţii, cu "Străini în noapte".

Florin Piersic, în Ultima haltă spre paradis
Ce ţi-ai dori să faci, în continuare, în teatru şi film?
În afară de spectacolul cu "Străinii…" pe care continuăm să-l jucăm cu săli pline, spre bucuria noastra a tuturor - şi mă refer aici şi la Medeea şi la Maestrul Beligan -, am început repetiţiile la "Diavolul şchiop" în aceeaşi "formulă" regizorală. Rolul Talleyrand, Ministrul de Externe al Franţei din vremea lui Napoleon - un geniu politic, dar şi un personaj plin de farmec -, mi se pare extrem de ofertant, fiind un rol de compoziţie. Îi am parteneri de scenă pe Lamia Beligan, Mihai Niculescu şi, nu în ultimul rând, pe Monica Davidescu, cu toţii actori ai Teatrului Naţional din Bucureşti. Din câte am înţeles, spectacolul este preluat de teatrul Metropolis, al cărui director este minunatul meu partener din "Ultima Haltă spre paradis" al lui Valentin Nicolau, George Ivaşcu.
În ceea ce priveşte filmul, nimic nu este exclus. Atâta vreme cât mi s-ar propune un scenariu, o partitură în care să cred, un text… normal, de ce nu? Actorii mari, nu vreau să dau nume, au făcut cele mai bune roluri ale lor în film, la vârsta mea de acum. Aşa încât, voi încheia cu replica pe care o iubesc cel mai mult: "Şi, deasupra mea… speranţa!".

Marian Sultănoiu este senior editor al ziarului Gândul

iubițí ce vreți,

 dar iubiți!

Peste câteva zile  va împlini  94 de ani, s-a născut la Galbeni, Bacău,   14 decembrie 1918.

Înainte de a împlini  90 de ani  își pregătea un rol nou.

O piesă de teatru cu un singur personaj. Actor în propria piesă, maestrul Radu Beligan a adus  în faţa spectatorilor o poveste fascinantă despre cariera sa de peste 70 de ani în teatru, fidel  lui însuși,  artei, crezului artistic, ferindu-se de  capcanele presei, dăruindu-se profesiei  cu noblețe, tratându-și colaboratorii la fel, indiferent că  era vorba despre actori, sufleuri,  cronicari, dramaturgi, tehnicieni, machiori Şi ei au fost profesorii mei, a spus artistul. 

Teatrul e plin de mistere. Un gest, o privire, o deplasare, o simplă schimbare de orientare a corpului actorului distrug echilibrul dintre personaje. Mistere, mistere… De ce o zecime de secundă de ezitare anulează cea mai explozivă replică? 

De ce tusea unui spectator poate distruge un moment de artă construit cu trudă?

 Ion Sava şi George Vraca au avut nişte reacţii violente în asemenea cazuri.

 Învăţăm mereu, învăţăm din orice, a continuat maestrul, amintindu-l pe Cezanne, care, în 1906, cu un an înaintea morţii, spunea: Cred că am făcut unele mici progrese, dar de ce atât de greu şi atât de târziu? 

Și continuă  Marea izbândă a îndelungatei mele vieţi este că mi-am păstrat până azi starea de elev. 

Această filosofie de viaţă ar fi benefică şi la scara vieţii sociale. Căci marea bătălie în societatea în care trăim nu se dă între bine şi rău, ci între inteligenţă şi prostie.

 Iar forţele prostiei sunt demenţiale şi se înghesuie zilnic în sticla televizoarelor. 

Tristan Bernard obişnuia să spună: ignoranţa face progrese.

  În ultima vreme, foarte multă lume îi pune deja obositoarea întrebare Care este secretul longevităţii dumneavoastră? 
 Cât încă mai am răbdare să răspund spun că, după mine, secretul biblic al longevităţii este iubirea.
 Cred că suntem pe pământ pentru acest lucru unic, să iubim. Repet adesea celor ce vor să mă asculte: iubiţi ce vreţi, dar iubiţi. Nimic nu este mai dezastruos decât infirmitatea inimii.
 Şi, fiindcă am acest prilej, daţi-mi voie să vă declar că vă iubesc şi pe dumneavoastră, spectatorii, care m-aţi făcut ceea ce sunt şi care sunteţi adevăraţii mei profesori .
Ştiţi ce spunea Socrate când era întrebat  De ce înveţi să cânţi la liră când tu te pregăteşti să mori? şi el răspundea  
Ca să ştiu să cânt la liră înainte de a muri..

secretul longevității

este iubirea.. Într-o realitate sfâșiată de contradicții, când  , în cele mai multe cazuri,  se sfidează  filozofia cea mai simplă- eu sunt eu, tu ești tu, pe pământ și sub soare este loc pentru toți, lângă noi există Oameni care înving . Înving, pentru că luptă cu arme cinstite- trudă,  crez, convingeri, recunoștință , șansa de  a fi întâlnit alți oameni adevărați de la care au învățat arta   de a trăi frumos, smerenia , umorul. Am mai scris despre marele artist Radu Beligan, atunci când l-am văzut în Egoistul. http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/10/trei-pe-aceeasi-scena.html  Scriu și astăzi, , pentru că dincolo de actor, văd Omul, cu generozitatea faptelor și mereu viilor sale lecții, de la care ar trebui să învățăm, ascultând cea mai simplă demonstrație a mersului fără ocolișuri.. toată viața  mi-am păstrat  starea de elev.   De ziua lui, autorul scrierii Însemnări de  insomniac, a primit   în  dar o stea. Te rog, nu te speria că urmează un text nu tocmai scurt.   Dacă nu l-ai citit până acum, citește-l! sigur  nu vei regreta, eu  îl  tot citesc.. "M-am născut odată cu România Mare şi sunt ombilical legat de ea. Nu e o calitate, e un minunat blestem.  Am putut rezista unor ispite uluitoare. Nu m-am putut despărţi niciodată de ea. Am trăit aici mult, am traversat patru dictaturi şi pot să vă spun acum, în gura mare, că am fost necredincios regimurilor şi-ntotdeauna credincios României".  "George Bernard Shaw a trăit până la vârsta de 94 de ani. Consecvent originalităţii lui, a avut grijă să-şi scrie singur epitaful. În locuinţa lui din Ayot Saint Lawrance [...], ghidul mi-a arătat în bibliotecă ciorna acestui epitaf. Sună aşa: Am ştiut că dacă mă mai învârtesc mult pe aici, o să mi se întâmple şi aşa ceva.  "Sceptic sunt împotriva tinerilor aspiranţi. Am constatat că nu prea le place să li se dea sfaturi bătrâneşti. Şi au dreptate. Oscar Wilde spunea că: E o prostie să dai sfaturi, iar să dai sfaturi bune e de-a dreptul catastrofal. Am avut prilejul să-l văd pe Laurence Olivier la premiera lui Othello. Succesul a fost fulminant. Pe tot parcursul reprezentaţiilor, întreaga trupă era vrăjită de interpretarea lui şi o spunea după fiecare spectacol. Într-o seară însă, interpretarea lui a fost atât de extraordinară - a jucat mai bine decât oricând - încât, la finalul spectacolului, întreg ansamblul se rânduise de-a lungul coridorului care ducea la cabina lui şi-l aplauda frenetic. Olivier a trecut pe lângă ei fără un cuvânt şi s-a încuiat în cabină. Stupoare! Ce-o fi cu el? Unul din apropiaţi bate la uşă. "Ei, ce s-a întâmplat? Deschide, te rog!" Uşa se deschide. "Nu înţeleg ce s-a întâmplat! Ai fost extraordinar, a fost cea mai mare seară a ta în acest rol!". Ştiu, ştiu, dar tocmai de-asta sunt disperat. Fiindcă nu ştiu cum am făcut, ca să mai pot face şi altădată.    Da, nu-i poţi convinge  pe oameni de valoarea ta în artă decât cu multă trudă!   De la Lucia Sturdza-Bulandra am învăţat că pentru a face meseria de actor, ai nevoie, în primul rând, de o mare sănătate fizică şi morală. Trebuie, vorba lui Maiorescu, "să-ţi reziste celula". Cât priveşte talentul, ea era de părerea lui Chateaubriand, care susţinea că: "Talentul nu este altceva decât o îndelungată răbdare".   "Cum ziua de filmare era de opt ore, îşi aducea (n.r. Alexandru Giugaru) de acasă masa de prânz, din care nu lipseau două cepe mari. "Ce faci cu cepele astea, nene Sandu?". "Pe una o mănânc acuma, iar pe cealaltă o păstrez pentru diseară, ca să-mi fac loc în tramvai".   "Sunt multe probleme care-i neliniştesc pe bieţii actori de pretutindeni. Se ştie, de pildă, că sunt foarte superstiţioşi.  Românii nu vor cu nici un chip să le spui "Succes!" în seara premierei, ci "Baftă!". Francezilor trebuie să le spui "Merde!" În Anglia,  ca să îi urezi succes unui actor, trebuie să îi doreşti să-şi rupă un picior: "Break a leg!". Expresia e de pe vremea lui Shakespeare. Se pare că un actor şi-a rupt piciorul şi a jucat, în ciuda fracturii, atât de bine, că a rămas celebru."  "În 1950, eram la o masă cu el (n.r. Dinu Ianculescu), cu Şerban Cioculescu şi Ion Barbu, la braseria de la Athenee Palace. Uşa se deschide brusc şi un june gazetar de la Scânteia se îndreaptă spre noi, debordând de entuziasm: "Aţi auzit? În curând, în Uniunea Sovietică, pâinea va fi gratis!" "Da, dar cu ce preţ!", i-a răspuns Ianculescu. Calamburul ăsta l-a costat câteva luni de puşcărie." "Mă duceam cu regularitate să-l văd pe Ianculescu, ca să mai învăţ câte ceva de la el. La o reprezentaţie cu piesa "Blestematele fantome", sala era arhiplină şi totuşi am rămas să văd spectacolul din picioare. Un actor care juca în piesă şi s-a uitat prin gaura cortinei, îi comunică maestrului: "E şi Beligan în sală. N-a găsit loc şi stă în picioare". "În picioare? În genunchi să stea când joc eu!" "La un moment dat, Ionesco (n.r. Eugene Ionesco) s-a retras cu mine într-un colţ al salonului şi mi-a spus: "O prietenie se leagă "a travers le travail". "Rinocerii" au fost prilejul de a ne cunoaşte şi împrieteni. Eşti un Belanger formidabil. Peste Jean-Louis Barrault şi peste Laurence Olivier. Din păcate, nu pot declara asta ziariştilor. Sunt artişti mari, dar susceptibili. Şi eu mai am relaţii de muncă cu ei". Am păstrat acest secret cât timp Ionesco şi cei doi mari actori au fost în viaţă."  "Sunt mulţi oameni foarte bogaţi în România. Unii dintre ei nu ştiu ce să facă cu banii. Am văzut-o cu ochii mei. Ei bine, mă credeţi sau nu, n-aş da pe toţi banii lor autograful pe care autorul "Rinocerilor" mi l-a scris în româneşte [...]: "Pentru Radu Beligan, cu o mare prietenie şi cu tot aşa de mare recunoştinţă".  Şi nu aş da nici autograful [...] lui Salvador Dali, pe care mi l-a dat el la New York, pe un superb album: "Păstrează-l bine", zice Dali. "După moartea mea, îl vei vinde la licitaţie". Ca să fiu sigur că nu o să mi-l fure cineva, l-am trimis fetei mele din Australia să mi-l păstreze."    "Agamiţă Dandanache mi-a pus cele mai mari probleme. Mi-au trebuit 140 de spectacole până să pot intra bine în acest personaj." "În Armenia, la poalele muntelui Ararat se află un cimitir în care datele de pe cruci, dintre naştere şi moarte, însumează trei, cinci, cel mult şapte ani. Turiştii îl întreabă pe ghid dacă este un cimitir de copii. "Nu, este un cimitir de oameni mari şi aici oamenii chiar se bucură de o mare longevitate. Dar la noi există o veche tradiţie: pe cruce sunt adunate numai zilele în care ai fost fericit în viaţă". Cred că dacă aş fi obligat să mă supun acestei tradiţii, aş aduna cei şase ani petrecuţi la Teatrul de Comedie." "De ziua mea, cu prilejul împlinirii a 90 de ani, printre multele cadouri primite, s-a aflat şi unul care m-a uluit: am primit în dar o stea. Într-un colet sosit din Statele Unite, se afla documentul care atestă existenţa stelei care acum îmi poartă numele:   "Domnule Beligan,    Alături de cel al lui Elton John sau al Sophiei Loren, al Madonnei sau al lui Tom Cruise, numele dumneavoastră a fost dat unei stele prin intermediul Oficiului Internaţional de Înregistrare a Stelelor (International Star Registry). Numele stelei dumneavoastră precum şi coordonatele ei telescopice sunt înregistrate şi păstrate în arhivele Oficiului Internaţional de Înregistrare a Stelelor din Elveţia. Aceste date sunt identice cu cele care figurează pe certificatul oficial al Oficiului Internaţional de Înregistrare a Stelelor pe care îl veţi găsi în acest colet şi care atestă că o stea a fost botezată cu numele dumneavoastră, precizând exact coordonatele ei telescopice.  De asemenea, aceste date vor fi transcrise şi în următoarea ediţie a anuarului cosmic "Locul tău în Cosmos" (volumul VIII - Copyright USA).   Pentru a vă localiza, căutaţi-vă constelaţia pe harta cerului stilizată, situată la începutul livretului inclus aici. Apoi folosiţi harta cea mare, care este o copie mărită a constelaţiei dumneavoastră. Locul precis unde este situată steaua dumneavoastră este încercuit cu roşu.  Aşa că,  de acum înainte, veţi privi cerul cu alţi ochi. Căci, prin această stea care vă este dedicată, o părticică din dumneavoastră scânteiază pe bolta cerească.   Felicitări, International Start Registry".   Nu ştiu cât adevăr ştiinţific şi câtă fantezie se află în acest cadou mirobolant, dar nu pot să nu mă gândesc la unul dintre rolurile mele dragi, al profesorului Miroiu, cel care a găsit o stea căreia îi căuta un nume.  O coincidenţă care mă aruncă pe o mare plajă de vis, hrana noastră cea de toate zilele".   "În ultima vreme, foarte multă lume îmi pune această întrebare stereotipă: "Care este secretul longevităţii dumneavoastră?" Când încă mai am răbdarea să le răspund, le spun că după mine,   secretul biblic al longevităţii este iubirea. Cred că suntem pe pământ pentru acest lucru unic: să iubim. Repet adesea celor ce vor să mă asculte: iubiţi ce vreţi, dar iubiţi. Nimic nu e mai dezastruos decât infirmitatea inimii. Vă mulţumesc pentru toate învăţămintele cu care dulce m-aţi împovărat de-a lungul atâtor ani.  Am călătorit frumos împreună. Cum spunea minunatul meu prieten Philippe Noirette,  Dacă viaţa e o călătorie scurtă, trebuie să încercăm să o facem la clasa întâi.// p.s. ai avut răbdare să ajungi până aici?

într-o seară de februarie

Maestrul Radu Beligan  a mers, special,   la Paris,  pentru a-l vedea pe Alain Delon, jucând pe scenă.

În piesa lui Eric Assous,  Montagne Russe.

I-a plăcut atât de mult, încât  a realizat regia, gândind rolul masculin pentru FLORIN PIERSIC.

 Este a treia oară, când am privilegiul să-l văd, după douăzeci și ceva de ani, pe aceeași scenă, întâi în Gaițele, apoi în  Zbor deasupra unui cuib de cuci. 

L-am  aplaudat  aseară, într-o sală ticsită de lume, în care el, inepuizabilul, a vorbit două ceasuri , la care ,musai,  se adaugă  jumătate de oră în care a stat la taifas cu lumea, înainte de apariția partenerei de scenă, Medeea Marinescu.

 Într-un bar mexican, Pierre,  directorul unei companii care produce lentile pentru aparate foto, de fapt , nu este chiar director, cum va recunoaște mai târziu , trecut bine de șaizeci de ani, intră în jocul unei tinere provocatoare, Juliette  .la vârsta asta , pentru femei,  contează poziția socială și contul în bancă, totul se compensează în bani.

În somptuosul lui apartament, în care se adună canapele și perne moi, tablouri scumpe, fotografii de familie, un scrin vechi pentru păstrat banii, tânăra femeie  – rochie gri, argintie, mulată provocator pe trupul de viespe, pantofi roșii, foarte înalți, colier  și șal pufos, roșu corai,  este ușor speriată.  Muzică, whisky, conversație adevărata libertate, zice el, este să nu posezi nimic, am un fiu  și o soție, oricui i se poate întâmpla, declară , pe tonul cel mai  stăpânit cu putință

Eu nu mă ating de bărbați însurați, vine imediat  replica ei.

Pentru că , se poate întâmpla ceva foarte grav- când te culci cu cineva- 
ce?
- să te îndrăgostești.

-Eu sunt însurat, nu sunt angajat, sunt singur, independent, se laudă el, eu fac ce vreau, ea( soția, plecată la schi , cu fiul lor, de 14 ani)  face ce vrea.

Sună telefonul-el, prins într-o situație jenantă, tânăra soarbe cu înghițituri provocatoare lichidul aromat, soția îl întreabă cum se simte- singur, e destul de frig.

Printre priviri languroase, femeia în gri îl acuză că minte numai imbecililor li se servesc minciuni , un mic moment de ciondăneală și brusc-
  Osă facem sex!

-M-ați luat  foarte tare(el)- ce profesie aveți, vânzătoare, chinetoterapeută, secretară, funcționară, educatoare, manechin?

-nțî.!.

nu sunt tare în ghicitori, încearcă el...

Deloc amabil- am adus o curvă în casă? ești în civil, ai venit la mine , aici, ca să lucrezi?

Eu nu lucrez pe stradă, luxul   nu constă în aparențe.
500 de euro costă distracția completă, ăsta-i prețul meu.

Răsturnare de situație, el dă banii, ea îi aruncă b chiar  mă vedeați făcând chestia asta pentru bani? Mie îmi place să  joc, să intru în pielea unui personaj, eu sunt –nimeni.

Inocenta joacă dur- sunteți atât de nefericit cu soția dumneavoastră? Secretul  longevității într-o căsnicie este puțină culoare..

El, apatic- într-o viață  primim mulți pumni în figură.

Fata cu principii de la începutul serii, prostituata care negociază dur, dar  îi aruncă banii  în față, zice că este angajată chiar de soția lui, plătită bine, uite vezi ceasul ăsta scump, ea mi l-a dăruit, este pacienta mea într-un salon de înfrumusețare..

Maică precista!

Moment ușor tensionat-toate până la sex o avertizase soția bănuitoare, oricum n-o să-ți placă..

Lovitură sub centură! 

Ea pleacă, dar revine, nu are bani pentru taxi, o s-o ducă el acasă, își mai  toarnă un pahar.. scurtă ciondăneală, ea face o mărturisire, este jurnalistă la o revistă pentru femei, face un studiu  despre animalul ciudat, care este bărbatul însurat. Însurat în acte, nu și în conștiință.

La vederea reportofonului, ascuns în poșetă,   prins în mrejele aceste femei  cu  atâtea identități, își mai toarnă un pahar, pune muzică, se clatină- o să mă întind, dar  mă ridic.

La capătul unei nopți confuze,șalul și reportofonul  îi amintesc că  în casa lui a fost o femeie, deși el el este un un  om singur , vizibil îmbătrânit- frumos,-adăugase ea, amabilă.

Înfășurată în halatul roșu-corai al nevestei ,   fata îl năucește,..eu nu știu nimic despre viața dumitale..

Sunt ca toate fetele singure, visez  încă la prințul din poveste, perla rară..

Momentul următor, în care el, vădit speriat de o posibilă confruntare cu soția , căreia i se va  oferi dovada infidelității, arată un  Florin Piersic, altfel decât îl știam-mimică, gesturi, frânturi de vorbe, dominat de  femeia care îl joacă  viclean, pe degete, obligat să intre în jocul ei.

Acțiunea poate semăna , din acest punct- cu o telenovelă- el , fostul student frumos, seduce o tânără secretară. O abandonează , deși urma să fie mamă. Ani de privațiuni.

Femeia tulburătoare din fața lui  , agățată într-un bar , pentru că i-a zâmbit fermecător, este fiica lui.

L-am sedus ca femeie, pentru că este un afemeiat, un om care refuză să se  mărturisească.

Ca spectator, nu poți privi  lucrurile  în desfășurarea lor de fapt divers.

Răsturnări de situații, umor savuros, ascunzând o tensiune  dramatică, minciuni- mari și mici, farmec, lacrimi, tinerețe, candoare, psihologii  diverse, în care oricare spectator  se poate regăsi într-un moment sau altul.

Maestrul  FLORIN PIERSIC și talentata Medeea Marinescu își încheie magistral jocul.  

Voiam să-l fac  să plătească pentru tot trecutul meu..

mă duci la trenul cu fantome, tată?

Un spectacol  colosal în care  Artistul Florin Piersic trăiește pe scenă ca în viață, îmbracă  rolul, identificându-se  cu fiecare moment, cu altă ipostază.

O tânără actriță, frumoasă, talentată, sensibilă.
Un spectacol care a ținut sala în picioare minute în șir.

Doi străini în noapte!

”teoria mea

este că  longevitatea se datorează actului iubirii.Suntem născuți  pe lume pentru a iubi. Orice.Nu-ți impun să joci, să iubești ce iubesc eu, ci să iubești ce iubești dumneata, dar să iubești cu adevărat.Cred că ăsta este marele  mister: iubirea.
Dacă oamenii ar putea să-și însușească asta, lumea ar fi o  bucurie”.  Radu Beligan.
 

Timid, trădat, trădător, prinț, cerșetor, tată, frate, amant, îndrăgostit, bolnav, patriot, rege, malefic, bun, rău, ascultător, amuzant, mucalit-100 de roluri pe scenă, 30 de roluri în film!
 92 de ani.

LA MULȚI ANI, MAESTRE RADU BELIGAN!

În urmă cu două luni, l-am văzut în Egoistul!  trei destine într-un rol.

Știam că  nu voi avea  vizibilitate potrivită, nici audiție perfectă. Nu puteam rata ocazia, poate, unică, de a-l vedea pe maestrul Radu Beligan, artist și regizor, în Egoistul, de Jean Anouilh.

Ca mine vor fi gândit mulți alții, pentru că toate cele 500 de locuri – atâtea cred că are sala mare a sindicatelor- au fost ocupate. Spectatori, de la grădinari la octogenari.

Las deoparte faptul că un bilet a costat mai mult decât la ”Naționalul” bucureștean, unde, din câte îmi amintesc, nu prea sunt  probleme  nici cu văzul, nici cu auzul, indiferent în ce parte a sălii te-ai așeza.

Decor sobru, un birou încăpător, pe care s-au adunat într-o dezordine organizată cărți, foi albe, țigări, un pahar cu vin roșu, o bibliotecă bogată, lămpi scumpe, canapele.
Locuință selectă, dar veche, amenințată de spargerea instalațiilor de apă, de prăbușirea tavanului. Ca o viață în permanente convulsii. Apărată de o menajeră, aflată într-un continuu du-te-vino.

Ropote îndelungi întâmpină apariția  Maestrului, îmbrăcat într-un elegant halat de mătase , sprijinit  în baston.

Nu știu cine și-a scris drama, întreruptă , din când în când de ironii savuroase- eroul- un fost scriitor  de prestigiu, Leon Saint Pe( cu accent) retras, uitat, pentru că  vremurile se schimbă, autorul piesei, un dramaturg reputat, alunecând ușor în uitare  sau marele Artist, inepuizabilul Radu Beligan !
80 de minute pe scenă, fără pauză, acoperind trei sferturi din conținutul piesei.
Oricât s-au străduit ceilalți artiști, nume sonore, de altfel, n-au părut decât niște electroni de valență în jurul unui nucleu,care nu-și arătă mai nimic din oboseala unei vieți tumultuoase,  dedicate lumii.

O vitalitate invidiată, o existență care  ar vrea să pară detașată, fără să fie, o poveste scrisă acolo, pe  scenă, pe biroul la care nu prea apucă să aștearnă tot ce vrea, întrerupt  în permanență  de  o  grămadă de indivizi, care îi vor banii- rude, medicul curant, un  scriitor ermetic, nevândut și  necitit, prieten din copilărie”când amândoi aveau șorțulețe albastre și pantaloni scurți ”, menajera, în numele instalatorilor.

Mi-am ascuțit cât am putut văzul și auzul- lumea a continuat să vină și la oră după ce spectacolul începuse, mulți spectatori nu-și puteau înghesui strănutul.în batistă...

Ca să nu pierd mai mult decât mi se fură, am scos repede o foaie din poșetă și un pix, să prind cât pot din replicile extraordinare, ale eroului eroului principal, taxate, adesea , necruțător de fiecare dintre convivii lui.

Povestea este un meci de două ore, în care maestrul  plăcut, elegant, distrat, flegmatic, simpatic” joacă tare” cu un adversar cu multe capete, nesătul de bani.
”Am fost binecuvântat cu o familie, de binecuvântarea asta nu mai scap”.

Două fiice – Lucie, Lamia Beligan,  interesantă alegere- tată și fiică, în aceeași piesă, am mai văzut asta în ”Tango final ”  mama,Maia Morgenstern și fiul ei  dansau pe aceeași melodie povești diferite…Lucie, căsătorită cu un  pierde-vară, ocupat cu jocul de tenis,  descendent ratat al unei familii vechi cât o istorie,  îndrăgostită de   un italian, cu care vrea să se mărite, doar dacă tatăl ei îl va convinge pe încornoratul soț că asta i se cuvine.

A doua fiică, Marie Christine,  o femeie nestăvilită,  cu multe mariaje la activ, mereu în căutarea unui soț, vrea bani. Mulți bani, pentru că  duce o viață plină, agitată, cu tot ce înseamnă plăceri. Nici unicul fiu, Arthur, nu este mai breaz- urmărit de portărei, veșnic îndrăgostit, cere același lucru ca și surorile lui- bani.

Mama lor, deși divorțată de mulți ani de fostul reputat dramaturg, pentru că nu mai era glorios, se adaugă  corului cerșetorilor  de douăzeci de mii de  franci. Declară că dacă unul dintre ei  doi va muri, ea va fi o văduvă morală.  Pe tânăra amantă a prozatorului-dramaturg-actor –parașuta- n-o va primi în cimitir. Răspunsul o reduce la tăcere” o să-i las un permis de intrare..și niște regrete.”

Când interesele celor cinci- fiice, fiu, ginere, fostă soție – se lovesc intre ele, ies la iveală  insulte, palme, amenințări.

Foc de paie!
 Toți se simt  neluați în seamă, loviți în demnitatea , pe care nici ei nu sunt siguri că o au. Își dau mâna și așteaptă  cecurile semnate.

Prietenul din copilărie, un amestec de infantilism- a rămas de mic fără mamă, alergător de cursă lungă după femei tinere, care vor bani și distracții, își acuză prietenul de  lipsă de trădare, din același motiv,banii ”prietenia e ceva  ce nu poți înțelege” .

Doctorul personal, un tip slab, speriat de injecții, își motivează pretențiile financiare  spunând  că dacă medicii  cer prea mult, mecanicii de mașină te jupoaie. .

Mult prea tânăra amantă, o femeiușcă dornică de triumf, își plânge tinerețea pierdută pe lângă un bătrân care nu are decât grija scrisului și  a piciorului bolnav.

Între atâția teroriști, bătrânul  Domn își joacă demn singurătatea”unica maladie adevărată a omului”.
.Își plătește  bruma de liniște semnând facturi pentru niște inși incapabili de înțelegere.

 Umor dureros, ascuns printre replici grave, învăluite în rotocoalele de fum ale țigărilor fine, stropite cu înghițituri pasionale de vin roșu , nu contează cu cât crește tensiunea arterială,  oricum el este un bolnav de renume,  ” Egoistul” pare a fi scrisă chiar pentru uriașul Radu Beligan.

Am rămas cu regretul că am pierdut unele  replici fine , dar cu bucuria că aseară am văzut o minune- un actor la 91 de ani, scriindu-și povestea în fața lumii.

p.s. nu s-a permis folosirea aparatelor de fotografiat.14 octombrie 2010.

trei destine într-un rol

Știam că  nu voi avea  vizibilitate potrivită, nici audiție perfectă. Nu puteam rata ocazia, poate, unică, de a-l vedea pe maestrul Radu Beligan, artist și regizor, în ”Egoistul”, de Jean Anouilh.

Ca mine vor fi gândit mulți alții, pentru că toate cele 500 de locuri – atâtea cred că are sala mare a sindicatelor- au fost ocupate. Spectatori, de la grădinari la octogenari.

Las deoparte faptul că un bilet a costat mai mult decât la ”Naționalul” bucureștean, unde, din câte îmi amintesc, nu prea sunt  probleme  nici cu văzul, nici cu auzul, indiferent în ce parte a sălii te-ai așeza.

Decor sobru, un birou încăpător, pe care s-au adunat într-o dezordine organizată cărți, foi albe, țigări, un pahar cu vin roșu, o bibliotecă bogată, lămpi scumpe, canapele.
Locuință selectă, dar veche, amenințată de spargerea instalațiilor de apă, de prăbușirea tavanului. Ca o viață în permanente convulsii. Apărată de o menajeră, aflată într-un continuu du-te-vino.

Ropote îndelungi întâmpină apariția  Maestrului, îmbrăcat într-un elegant halat de mătase , sprijinit  în baston.

Nu știu cine și-a scris drama, întreruptă , din când în când de ironii savuroase- eroul- un fost scriitor  de prestigiu, Leon Saint Pe( cu accent) retras, uitat, pentru că  vremurile se schimbă, autorul piesei, un dramaturg reputat, alunecând ușor în uitare  sau marele Artist, inepuizabilul Radu Beligan !
80 de minute pe scenă, fără pauză, acoperind trei sferturi din conținutul piesei.
Oricât s-au străduit ceilalți artiști, nume sonore, de altfel, n-au părut decât niște electroni de valență în jurul unui nucleu,care nu-și arătă mai nimic din oboseala unei vieți tumultuoase,  dedicate lumii.

O vitalitate invidiată, o existență care  ar vrea să pară detașată, fără să fie, o poveste scrisă acolo, pe  scenă, pe biroul la care nu prea apucă să aștearnă tot ce vrea, întrerupt  în permanență  de  o  grămadă de indivizi, care îi vor banii- rude, medicul curant, un  scriitor ermetic, nevândut și  necitit, prieten din copilărie”când amândoi aveau șorțulețe albastre și pantaloni scurți ”, menajera, în numele instalatorilor.

Mi-am ascuțit cât am putut văzul și auzul- lumea a continuat să vină și la oră după ce spectacolul începuse, mulți spectatori nu-și puteau înghesui strănutul.în batistă...

Ca să nu pierd mai mult decât mi se fură, am scos repede o foaie din poșetă și un pix, să prind cât pot din replicile extraordinare, ale eroului eroului principal, taxate, adesea , necruțător de fiecare dintre convivii lui.

Povestea este un meci de două ore, în care maestrul  plăcut, elegant, distrat, flegmatic, simpatic” joacă tare” cu un adversar cu multe capete, nesătul de bani.
”Am fost binecuvântat cu o familie, de binecuvântarea asta nu mai scap”.

Două fiice – Lucie, Lamia Beligan,  interesantă alegere- tată și fiică, în aceeași piesă, am mai văzut asta în ”Tango final ”  mama,Maia Morgenstern și fiul ei  dansau pe aceeași melodie povești diferite…Lucie, căsătorită cu un  pierde-vară, ocupat cu jocul de tenis,  descendent ratat al unei familii vechi cât o istorie,  îndrăgostită de   un italian, cu care vrea să se mărite, doar dacă tatăl ei îl va convinge pe încornoratul soț că asta i se cuvine.

A doua fiică, Marie Christine,  o femeie nestăvilită,  cu multe mariaje la activ, mereu în căutarea unui soț, vrea bani. Mulți bani, pentru că  duce o viață plină, agitată, cu tot ce înseamnă plăceri. Nici unicul fiu, Arthur, nu este mai breaz- urmărit de portărei, veșnic îndrăgostit, cere același lucru ca și surorile lui- bani.

Mama lor, deși divorțată de mulți ani de fostul reputat dramaturg, pentru că nu mai era glorios, se adaugă  corului cerșetorilor  de douăzeci de mii de  franci. Declară că dacă unul dintre ei  doi va muri, ea va fi o văduvă morală.  Pe tânăra amantă a prozatorului-dramaturg-actor –parașuta- n-o va primi în cimitir. Răspunsul o reduce la tăcere” o să-i las un permis de intrare..și niște regrete.”

Când interesele celor cinci- fiice, fiu, ginere, fostă soție – se lovesc intre ele, ies la iveală  insulte, palme, amenințări.

Foc de paie!
 Toți se simt  neluați în seamă, loviți în demnitatea , pe care nici ei nu sunt siguri că o au. Își dau mâna și așteaptă  cecurile semnate.

Prietenul din copilărie, un amestec de infantilism- a rămas de mic fără mamă, alergător de cursă lungă după femei tinere, care vor bani și distracții, își acuză prietenul de  lipsă de trădare, din același motiv,banii ”prietenia e ceva  ce nu poți înțelege” .

Doctorul personal, un tip slab, speriat de injecții, își motivează pretențiile financiare  spunând  că dacă medicii  cer prea mult, mecanicii de mașină te jupoaie. .

Mult prea tânăra amantă, o femeiușcă dornică de triumf, își plânge tinerețea pierdută pe lângă un bătrân care nu are decât grija scrisului și  a piciorului bolnav.

Între atâția teroriști, bătrânul  Domn își joacă demn singurătatea”unica maladie adevărată a omului”.
.Își plătește  bruma de liniște semnând facturi pentru niște inși incapabili de înțelegere.

 Umor dureros, ascuns printre replici grave, învăluite în rotocoalele de fum ale țigărilor fine, stropite cu înghițituri pasionale de vin roșu , nu contează cu cât crește tensiunea arterială,  oricum el este un bolnav de renume,  ” Egoistul” pare a fi scrisă chiar pentru uriașul Radu Beligan.

Am rămas cu regretul că am pierdut unele  replici fine , dar cu bucuria că aseară am văzut o minune- un actor la 91 de ani, scriindu-și povestea in fața lumii.

p.s. nu s-a permis folosirea aparatelor de fotografiat.