o fi imperfect(doar) ceasornicarul?

Am citit odată  undeva,  nu mai știu nici titlul cărții, nici numele autorului, că, dacă există ceva pe lumea asta, în afara faptului că ni se dă viață, pentru care trebuie să fim mereu recunoscători, nu doar părinților, ci, mai ales,  unei forțe supreme,acela este  datul  că  niciodată   nu ne putem cunoaște, cu adevărat, unii pe   alții.

  Poți să spui ce vrei tu, eu CRED asta, sufletul uman este  un abis. 
La suprafață  vezi ce ți se oferă. 
În adânc poate  fi apă limpede,dar, tot atât de bine, poate fi  mlaștină.

 Rămas undeva, în memoria afectivă, de ieri mesajul acela persistă, după ce, ca și tine, am aflat niște știri.

Știri?

  Doamne, sunt  crime. Nu știu care dintre ele  este mai  dureroasă, mai strigătoare la cer: într-un spital   din  București,după jumătate de an, de la drama din”Colectiv”, un OM moare  prin reducerea condiției umane la  cea mai de jos  treaptă.

 Îl mănâncă viermii. 

 Ai auzit vreodată  blestemul ăsta rostit  de  cineva? 

  Poți să-ți închipui cât de gravă poate fi transpunerea  acestei  idei în realitate? 

În capitală, într-un spital al zilelor noastre, un OM ars este invadat pe răni de larve devoratoare. 

Comentarii?

Vinovați?

Berevo(i)ești.

   Ai auzit până acum numele localității ăsteia?poate...   

Este locul unde, în secolul XXI, sclavia s-a reinventat în forma cea mai sălbatică cu putință: copii cu dizabilități, femei, bărbațí săraci, bolnavi, ținuți în lanțuri, supuși la chinuri inimaginabile, în văzul comunității.

 Lumea  este  oarbă.

Unde suntem?

Ce  se întâmplă cu  noi? 

Trăim într-un bal mascat, suntem mulțumiți doar  pentru că purtăm  costume și măști colorate?

Rămânem prizonierii  iluziei că mâine dimineață  va fi bine?

Mi-e ciudă  că-mi vin în minte doar întrebări.