modestă misterioasă balerină

 „Simțul realității ni s-a dat pentru a ne orienta, dar și pentru a face posibilă mirarea noastră în fața neverosimilului.”

Lucian Blaga

Pâinișoare moi, un pic mai mari decât unghia, răsfirate generos ici- colo, în verdele strălucitor al ierbii.

Galben  pufos! 

Atât de frumos, că vin fluturii în stol să-i sărute stamină cu stamină.

Pictează rebel câmpia, grădina, lanul,  spațiul dintre  blocuri, malul șanțului.

Păpădia!

Unii o iau în derâdere. N-am înțeles niciodată de ce.
Fragil firicel, cu galben smoc agățat în frunte.Delicată, pufoasă, efemeră. Ca mai tot ce  este frumos.

 Parcă ieri,  îmi împleteam brățări din lipicioasele-i tulpinițe. Pe vremea aia, nu prea aveam  motive să mă întreb ce ar fi dincolo de Argeș.

Deunăzi,  ivit din senin, un vânt pribeag ducea tumba prin iarbă, încoace și încolo, vălătuci  străvezii.

 Mi-a rămas uimirea- cine și  după ce reguli geometrice  îi  construiește acestei  făpturi  pălăriuța perfectă de puf?

Ai vreme să asculți o poveste?Se zice că, la începutul lumii, Dumnezeu a trimis un înger pe pământ să le întrebe pe toate plantele cum ar vrea ele să arate. Toate se voiau frumoase. Numai păpădia nu știa ce să-i spună îngerului, așa că el i-a mai lăsat o zi de gândire. Înconjurată de verdele plin al ierbii, sfioasă și cuminte, păpădia se ruga. A dat cu ochii de soare. Și -a dorit atunci să aibă culoarea și strălucirea lui , seara a văzut grația lunii și a vrut albul ei tulburător. Mai apoi, au răsărit, una câte una, stelele, clipocind voioase pe cerul înstelat. Și păpădia a dorit ceva din scânteierea lor. Tocmai atunci, a reapărut îngerul. Păpădia era nehotărâtă, așa că Dumnezeu, după ce i-a ascultat toate gândurile, i-a dat puțin din fiecare; are strălucirea aurie a soarelui, albul de puf al lunii și jocul efemer al stelelor.

mlădiindu-și mersul...

Cea mai persistentă amintire a mea,din copilărie,sunt potecile.

Au fost câteva,una mai  frumoasă decât alta. Cea mai dragă se despletea, pe la jumătatea satului Crovu,din șoseaua care venea dinspre Vânători, îndreptându-se grăbită spre Sălcuța, dorind parcă să se întâlnească imediat cu”naționala”.

Țâșnind neobosită,după ce făcea câteva jocuri în semicercuri mari, poteca traversa câmpul Geagărtu, până la intrarea în satul bunicilor dinspre mama. Trecea pe lângă cei câțiva peri pădureți iviți în margine de lot,se sfia când pâlcuri de albăstrele își răsfirau fustițele zimțuite sau când timizii maci se roteau  cochet după raze de soare. 

Mirosea a iarbă crudă,a troscot și a mohor!

 De multe ori, mai ales  în  zilele de Paști,mergeam cu mama la Ziduri.  Avea un mers vioi,rapid aș zice, gândindu-mă la efortul meu de a ține pasul cu ea; cânta, rupea câte o floare dintr-un lan, și-o prindea la ureche;pentru mine culegea două flori, câte una pentru fiecare codiță. 

Nu știu dacă îmi povestea ceva, poate că da, eu văd cu ochii minții doar bucuria noastră:mama își revedea părinții și frații căsătoriți în satul nașterii ei,eu îmi întâlneam bunicii  și verișorii. Nu simțeam deloc oboseala drumului... 

Odată, de  Paști,să fi avut eu vreo cinci ani,am plecat de acasă după prânz.Cerul era cam îmbufnat După ce am trecut podul de peste Argeș și ne-am apropiat de locul unde se ivea poteca, a început să fulgere.  

 Alergam, strângând bine mâna mamei. 

Dintr-odată,s-a iscat o ploaie rece, chiar fulguia. Purtam teniși noi,albaștri, asortați cu floricelele rochiței.

Talpa  unuia s-a dezlipit...vremea era tot mai rea, mama mi-a acoperit  umerii cu baticul ei,alergam doar cu un picior  încălțat,șoseta celuilalt,udă și murdară,nu mă proteja mai deloc. În căsuța  bunicilor, am uitat de toate necazurile drumului. 

Eram între cei dragi!💓

”Nimic nu este permanent în acestă lume nebună.

Nici măcar necazurile noastre.”

Charlie Chaplin.

În felul lui de nimeni știut, calendarul adună, între file, iviri pe lume, destine, plecări. 

Astăzi , doi Vagabonzi celebri și-au unit neuitarea: 

Charles Chaplin, Sir Charles (Charlie) Spencer Chaplin,simbol al filmului mut, primul star veritabil de la Hollywood, 

16 aprilie 1889, Greater London/25 decembrie 1977,Corsier-sur-Vevey.

⁠ „Râsul este tonicul, este eliberarea, este sfârşitul durerii”

 și 

Panait Istrati(Gherasim Istrate) 10 august 1884,Brăila,16 aprilie 1935,București.

 Despre Micul Vagabond Charlot se spune că, aflându-se într-un turneu internațional, 1931/1932, ne-ar fi vizitat capitala , locuind la Athénée Palace, nu într-un apartament luxos, ci într-o cameră de confort mediu, pentru că funcționarii autohtoni nu au crezut că la București vine însuși marele Charlie Chaplin. 

Aflăm că și moartea lui ar fi stârnit tot felul de ciudățenii. Înmormântat în Elveția, sicriul i-ar fi fost furat de niște muncitori, care cereau despăgubiri financiare serioase. 

Cosciugul a fost recuperat și înmormântat la o adâncime considerabilă. 

În anul 1972, Chaplin a fost distins de Academia Americană de Film cu Oscarul pentru întreaga activitate, apoi a devenit şi Ofiţer al Legiunii de Onoare franceze şi titular al ordinului Cavaler al Imperiului Britanic.

 ”La răscruce de viaţă nu există indicatoare.„ 

Dacă vrei să să cunoști, cu adevărat, un oraș, studiază atent privirea femeii, spunea cândva, cineva.

 Dacă vrei să cunoști cu adevărat poezia tăinuită a unui loc, nu te lăsa copleșit de prima impresie. 

Ai văzut Brăila, locul devenirii lui Panait Istrati?

 „Vagabondul este omul civilizat al existenței absolute.”

 Pe biroul lui, odihnesc patru uriașe dicționare de limbă franceză, pe care a învățat-o singur și în care și-a scris majoritatea operelo, traduse în peste treizeci de limbi. Un pat îngust, cuierul, pălăria, bocancii, bastonul, cărți- o avere pe care n-o pot egala conturile nimănui.Am văzut atâtea case memoriale! Diferite, cum este și firesc, fiecare scriitor își are lumea lui interioară, experiențe speciale;casa asta este fascinantă, oază de liniște, într-o mare agitată, un colț de lume, într-un loc ferit de cenușiul vieții.Dacă te grăbești și ajungi pe aici, înainte de lăsarea iernii, în spatele casei vei vedea o fâșie autentică din „Ciulinii Bărăganului.„

http://incertitudini2008.blogspot.com/2013/08/vagabondul.html

„http://incertitudini2008.blogspot.com/2011/08/in-orasul-cu-salcami.html

http://incertitudini2008.blogspot.com/2017/08/de-ziua-celui-mai-drag.html

anotimpul fără vârstă

   În satul copilăriei mele, primăvara avea  nu doar prospețimea pomilor și a florilor din grădinița fiecărei  gospodării. 

Un fel de zumzet cuprindea fiecare casă, fiecare  curte.  

În Păresimi, femeile  împrumutau una de la alta  modele de cuverturi/ perdele/ dantele pentru lenjerie  de pat  și lucrau  fără obosire. Țeseau, coseau,împleteau.

Nu era curent electric. Lucrul   se întindea până târziu în noapte.

 La lumina  lămpii  agățate de perete.

Dacă  mă gândesc, pe vremea aceea, cozile, la cooperativă,se adunau doar la  gaz, pentru că se aducea, în butoaie, de la București.

Munca  asta femeiască, competitivă în felul ei, se completa cu partea nevăzută, de mare Sărbătoare așteptată.

Din economiile făcute în timpul iernii, se  cumpărau  haine  noi, mai ales, pentru copii.

Paștele venea  cu  parfumul lui inconfundabil, pe care îl simt și acum!

 Rochițele și pantofii, panglicile și  șosetele de mătase, toate  miroseau extraordinar! 

A ceva cules,parcă, dintr-o altă lume!💝

În zilele acelea de Paști, am înțeles esența familiei, a neamului, a rudelor venite din satele  din jur.

De pe  masă,sigur,  nu lipseau cozonacul și ouăle roșii!

Văd,ca prin vis, un moment de senzație, petrecut, fie a doua zi de Paști, fie  de Duminica Tomii, fie  de Rusalii. 

” Se duc  cu plocon”!

Într-un coș mare,alb,împletit din nu știu ce fel de  lemn foarte subțire, familiile tinere adunau  cornuri de pâine albă ( simți mirosul, așa-i?), friptură, ouă roșii, cozonac, vin, țuică, bomboane.

Și câte un batic pentru nașa,

Cei mai înstăriți  plăteau și doi lăutari. o vioară și un țambal  sau acordeon, care  îi însoțeau, făcându-și meseria, cum știau ei mai bine.

Micul alai, urmatt adesea de  copii curioși, se îndrepta  către casa nașilor, unde urma o mică petrecere.

Nu știu  când au fost părinții  mei cu plocon la  nașii  lor de cununie, ultima oară. 

Ce țin bine minte  sunt  ferestrele  mari ale casei cu vedere către  ulița mare, pe ale căror  corlate se înșirau  ghivece  cu mușcate roșii.

Și  mersul legănat al nașei  Rada!💓

ritmuri

 Din barba lui netoarsă, cerul scutură picături reci. 

Arbori și flori, ierburi, case și drumuri se supun cuminți , ca și cum ieri a fost ceva foarte îndepărtat.

Plouă cenușiu în această dimineață sărbătorească pentru   frații catolici, plouă monoton, plouă, parcă, și în sentimente. 

Din colțul ei, crăciunița mea, cu mintea ei de plantă bună ce este,  și-a amintit că  mai are de oferit bucurii, chiar dacă i-a trecut de  câteva luni vremea  clipocitului  în ciorchini colorați.

 Vezi? dincolo de tot, totdeauna  rămâne ceva curat :gândul că a dărui înseamnă, de fapt, a primi!

La mulți ani de Floriile catolice!