oricât de mult

 îmi plac poeziile Magdei Isanos, gândul ei, când dăm porecle, în loc să ne gândim la aparență, noi cităm caracterele sufletești, parcă n-ar suna convingător..

Privire cenușie, păr argintiu, dat pe spate.
Camgăr bleumarin, revere și mâneci tocite de atâta purtat,  greu de imaginat cum rezistau dungile perfecte ale pantalonilor, dacă te gândești că  două ore pe tren  nu însemnau   deloc  puțin.
Cred că era  singurul  costum pentru școală.

În vocea lui auzeam  sâsâitul  ciocului de gâscă, mereu pregătit să înhațe piciorul cuiva.

Domnu Stas ( năbădăioși sunt  adolescenții, în liceu nu scăpase profesor fără poreclă) era profesorul nostru de desen.
  Nu mă întreba ce nume avea, nici nu cred că i l-am rostit vreodată.  Domnu stas, așa îl știau toți elevii liceului.
 Bucureștean foarte instruit, serios, că nici prin cap nu ți-ar fi trecut să vii la oră fără planșetă, florar, echer, toc, tuș, peniță redis ( cred că nu greșesc).Despre blocul mare, cât jumătate de bancă, nici nu mai vorbesc.

Și asta, în fiecare zi de luni.

Să-ți spun cât mă chinuiam  cu afurisitele de  planșe?  câte ore pierdeam duminică, în loc să merg la un film?  
Niciodată nu era mulțumit, nimeni din clasă, nu cred,  să fi avut media 10, trebuie s-o întreb pe Rodica, prietena mea, care, treizeci  și ceva de de ani,  a predat matematică  la Universitate.

Astăzi, într-o librărie,  vânzătoarea  a făcut ochii mari de tot, auzind, probabil, după cine știe câți ani, că  un copil  i-a cerut  toc și peniță.
Mi-am amintit de Domnu Stas. 
Și de scrierea lui  înregimentată între  linii perfect paralele.

și m-am întrebat, așa pentru mine  oare cum mă porecleau  elevii ?

 p.s. să te întreb, pe ocolite, cum îți alintai  profesorii?