.jpg)
Pe la răscruci, la margine de
drum, sub poala pădurii, lângă biserici sau școli, în plină câmpie sau
unde nu te mai așteptai, când îți ardea gura de sete, răsărea o fântână.
De piatră, cu lanț sau lumânare, cumpănă și greutăți.Să fii ferit,
dacă erai copil. Deseori, alături, un jgheab- pentru animale. Și o
căniță, agățată , la vedere , pentru tine, călătorul. Să fi stat multa vreme la sfat sătenii , când au ales locul, meșterii, tuburile, găleata? cine știe...//
Am avut totdeauna fântână în curte. Cu apa limpede și bună. Cea dintâi era în mijlocul grădiniței cu flori. O salcie pletoasă și-a întins prea mult rădăcinile, a pătruns printre îmbinările tuburilor și, după o vreme, fântâna a secat.
Tata a săpat alta, în fața bucătăriei. Departe de gutui.
Tata nu mai este. Nici curtea nu mai este a mea.
Văd rar fântâna.
Cu ochii copilului care am fost.Pe atunci nu se știa de apă minerală sau plată.
Nu se știa de pietre la rinichi, de boli de ficat sau de stomac.
Se murea de bătrânețe.
Lumea a evoluat.
.jpg)
Câmpiile și-au schimbat în fel și chip perimetrul, stăpânii și vecinii. Pădurile au rămas doar pe hartă.Au dispărut fântânile.
Setea a sporit. .
Și răscrucile.
Omul s-a adaptat.
Întreprinzătorii au ridicat popasuri- hotel, restaurant, locuri de parcare, frigider , la intrare, burdușit cu licori colorate.
Nimic nu se oferă.
Totul costă.Omul s-a adaptat.
Întreprinzătorii au ridicat popasuri- hotel, restaurant, locuri de parcare, frigider , la intrare, burdușit cu licori colorate.
Nimic nu se oferă.
Oglinda din adânc, de Lucian Blaga
Când mă privesc într-o fântână/
mă văd cu-adevărat în zi /
aşa cum sunt
şi-am fost şi-oi fi.
Când mă privesc într-o fântână/
ghicesc în faţa mea bătrână/
cum ceruri
şi pământ se-ngână./
Când mă privesc într-o fântână/
Ştiu/
că-n adâncuri foste mume/
îmi ţin oglindă, ochi de lume./
Când mă privesc într-o fântână/
îmi văd şi soarta,/
uit de nume.
pemtru mine, fantanile sunt gurile strabunilor, in ruga arzanda si strigat mereu intru neuitare!
RăspundețiȘtergereBrindusa Frunza
Ce bucurie, Brândușa!!!
RăspundețiȘtergereUn gând pentru ruga ta- poate că de aceea, ar fi păcat să zvârlim piatra în fântâna din care ne-am adăpat= noi și toți ai noștri..
Sărut mâna, doamna Gina,
RăspundețiȘtergereBine mai spuneţi, doamna Gina, am trăit la sat, iar o fântâna cu apă bună de băut, însemna aurul nostru. Îmi amintesc cu drag, şi parcă şi acum îi simt gustul plăcut şi răcoritor al apei din fântâna satului ce avea cumpănă, găleată de tablă zincată şi cană tot de tablă, iar lângă ea era un halău mare din care se adăpau animalele. Ăsta era primul popas după o zi de căpălit ( prăşit) sau la fân, sub dogoarea soarelui, beam apă, ne răcoream şi apoi mergeam spre casă unde şi aici tot la fântână ne opream mai întâi. Nici pe vremea copilăriei mele nu se mai ştiau de atâtea boli. Îmi amintesc că mergeam la diferite lucrări agricole, departe de casă iar fântânile pe hotar erau destul de departe, apa din damigene ni se termina şi beam apă adunată în urmele lăsate de copitele cailor sau urmele de tractor şi de căruţă, uneori chiar pline de mormoloci, ne puneam pe burtă, suflam puţin în ea să-i dăm mormoloci deoparte şi beam. Nu ni s-a întâmplat niciodată nimic, niciodată n-am avut indigestie sau alte boli. Acum, cu toate prevenirile sunt pline spitalele.
Mi-a plăcut foarte mult şi poezie.
O zi minunată vă doresc, doamna Gina. :)
În urmă cu vreo două săptămâni, aflându-mă în trecere prin câteva sate din lumea copilăriei, am privit câmpurile. Și locurile, unde știam că, altădată ,erau fântânile..
RăspundețiȘtergereDoar locurile au rămas, dragă Ștef, locurile și amintirea blândelor seri de vară..ne întorceam acasă fete și băieți, deveniți mai apoi Doamne și Domni prin orașe îndepărtate..
A rămas doar parfumul clipelor.
Fântânile- loc de popas și de mângâieri- au dispărut, ca și cum nu ar fi fost..
Hai să-ți povestesc ceva: să tot fi fost eu prin clasa a VII-a, cred, la fel și prietena mea, Viorica.
Venise , la o soră, dintr-un alt sat,un băiat pistruiat, ceva mai mare decât noi.
Nu prea ne dam noi seama căreia îi făcea curte, oricum, venea ca un cățeluș după noi.
Eram cu vitele undeva, pe lângă pădure.
Ardea vipia. El purta o șapcă..probabil să-l protejeze de soare.
Ca să-l punem la încercare, l-am trimis să ne aducă apă..
Fântâna lui moș Costache era cam departe..
S-a dus el, s-a tot dus..într-o vreme, a apărut..cu șapca plină de apă..îți dai seama??
Credea că noi vom bea..
"Setea a sporit. .Și răscrucile.
RăspundețiȘtergereOmul s-a adaptat."
Nimic nu ne mai potoleste setea...nu ne mai gasim parca drumul...la e ne-am adaptat oare?
Fantana din curtea vecinului nostru,bacea Ursane,avea cea mai buna apa,de aceea era si cea mai vizitata curte din vecini.
Poate mai aveau si altii apa buna,dar nu o ofereau ca acest batran
care avea o
vorba buna pentru oricine ii trecea pragul,vorbindu-i in limba lui-romaneste,
ungureste sau tiganeste...tinereste sau batraneste...
Bacea Ursane a murit,fantana a ramas,dar curtea nu mai e vizitata...Lipseste sufletul care daruia cu drag din fantana lui cu apa rece si limpede precum ii erau vorbele.
Cât de dureros sună ultima frază, Angi...oamenii iau cu ei poezia..
RăspundețiȘtergereVezi tu, rămâne DORUL!!