cum e ( a fost) sa fii parinte

Un gand de copil.
Pe blogul lui Calin Hera. Cititorii au comentat. Fiecare altfel.
Mi-a venit in minte o intamplare. Cu fiul meu cel mare, cand era mic de tot.
Acceptarea intr-o gradinita era o extrem de grea problema. Ca si acum. Functionau pilele si relatiile. Aroganta era la mare cautare.
Tovarasa directoare, azi o batrana smochinita, vorbea ascutit.Ca o foarfeca. In fata biroului sau elegant, in care se lafaiau buchete uriase de flori - zilnic, in vacanta de vara, erau cozi. Doamne, cozile alea ..cati ani mi-au vestejit..
Rugaminti, adeverinte de la scoala. Dovezi ca-suntem-in-invatamant, de parca avea vreo importanta , eu navetista . La 50 de km de oras.
Ni l-a primit. Cand epuizasem toate mijloacele de insistenta.
Copilusul, asa il alintam, trebuia luat acasa la ,cel tarziu , 5 d.a.
Il duceam dimineata, el cu ochii carpiti de somn, cu saculetul intr-o mana .Cealalta ma tinea strans.
Sa ma pastreze langa el.
Cu el
.Descaltarea in doi timpi si trei miscari, pe coridorul ingust, mame grabite, bunici/tatici/matusi- toti agitati. Copii plangand. Aroma de ceai, bucatarese grase, halatul apretat al asistentei- sefe.

Intr-o seara, am pierdut autobuzul. Era randul meu sa-mi iau copilul de la gradinita. Am venit cu o masina de ocazie. Cu spaima in suflet.
Era singur. Pe scaunel. Cu manutele in poala sortuletului albastru.
Obosise plangand.

In spatele nostru, s-a trantit, vijelioasa, usa.