cu tâmpla de stele

Păsări cu aripi crescute din suflet- vorba poetului- înaintăm , împreună și separat, călători  mereu grăbiți, să nu pierdem rândul în urcușul nescrisului drum.
Purtăm în gând fraze perfecte-  dar pentru iubiri și credințe- le uităm, o luăm mereu de la capăt, savurăm bucurii simple, mușcăm din momeala nevăzutelor undițe ieșite din valuri, uneori visători, alteori încruntați.
Zilele curg, nopțile își deșiră răbojul de vise..
Lumina se așază răbdătoare între ieri și mâine, în uriașul spectacol al lumii.
Doar poezia adevărată alungă povara dorințelor imposibile.

Nichita Stănescu - Cântec

E o întâmplare a ființei mele:
și-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâșnesti într-o îmbrățișare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă fericire, în sus, și izbește-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă și în nesfârșire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt, și mult mai curând.

Ce bine ca ești, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se , amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt.//

p.s.citești/scrii poezie? de ce?