cu degetul pe rană

Deunăzi, mai mult în joacă, scriam despre începutul carierei mele de profesoară. 

Prietenii mi-au răspuns care cum a simțit, cei mai mulți au citit printre rânduri că prea ușor n-a fost. Și chiar n-a fost.

 Mare mi-a fost- cum să-i zic-uimirea/spaima/dezamăgirea/revolta împotriva tuturor și mai ales a unora, când , seara târziu, întoarsă dintr-un loc drag sufletului meu, am descoperit  scrisoarea, că o scrisoare este, unui tânăr coleg de meserie.. Ar putea fi foarte bine o profesoară ca și mine. 
Nu spun mai multe.
Zic doar că tot ce mi-a scris mie tânăr(a)(ul) coleg(ă)  ar trebui să fie citit cu ochii mari cât fereastra unei săli de clasă de către noi toți, care ne trezim dimineața , ne facem cruce și ne gândim încotro s-o apucăm.

Este vremea testelor inițiale- mare scofală!vorbim, poate,  și despre ele, mai târziu, că oricum, nu contează.

 Acum- citiți aici:

Anonim spunea...

Mda, frumos, romantic, dar să vedem cum este situaţia acuma. Carevrasăzică subsemnata/ul gată facultăţile filologice/mate/geo/bio/etc, ia 9,80 la examenul de titularizare, mere cu avînt să predea limba română/geografie/mate/biologie. Post n-a mai fost de vreo 10 ani scos la tarabă aşa că are statut de ,,suplinitor" şi nu oriunde ci undeva, la vreo 50-60 de km depărtare de marele oraş. Asta în cazul fericit în care norma de suplinire nu e formată din ore la 3-4 şcoli diametral opuse din ăl mai mare judeţ (200 km de navetă săptămînală)...
Evident nu se decontează nimic că ,,nu e banu'" aşa că autostopu' e baza, mai greu la iarnă...
Nu-i bai, merem să ne facem meseria, doar avem vocaţia de dascăl, de mic ne jucam cu păpuşile de-a şcoala, la grădi făceam pe ,,doamna'' cu copii, puneam note aşa că asta am visat asta facem.
Ajunjem la ,,şcoală" -de regulă o gioarsă dărăpănată cu buda comună şcoler-prof-borbat-fumeie, aci tov. derector (cu aer de spiritus rector) e foarte nervos că di ce se prezintă cineva să ia postu' în primire. Ani de zile îl dădea la un necalificat de ăsta cu nota 1-2 la examene de-l dă la tv în fiecare toamnă cu titlul ,,dascăl de nota 1 la catedră" etc... ştiţi voi povestea -nevasta/cumnatu/fratele/verişoarei nu ştiu cărui popă/miliţian/grăjdar/injinier/primar de prin sat.
Mai sunt prin ,,canţelarie'' vreo tri colegi în prag de penzionare care predau di tăti de la fizică la educaţie fizică.
Copchiii ,,este'' majoritatea niscaiva ţîgănuci obraznici ce n-or fost văzută o portocală în viaţa lor. La crăciunul trecut le-am luat vreo 2 kile, le-or horpăit/îngurgitat hulpavi cu tot cu coajă.
Ce sobă, ce flori, ce zîmbete. ce parfum??? eeehhh vise fătu' mieu... Eventual ce putoare!
La sfîrşit de lună fluturaşul arată mîndru în colţul din dreapta 800 lei.
Miliţianul din sătuc are norma de hrană 600 lei, nu mai vorbesc de salar, casă de locuit asigurată, Golanu' inscripţionat ,,MILIŢIA" supt cur, şi Octavia (luată în lizing) pregătită duminica de drum pentru mers la ,,judeţ''...
Anu' aista îi mai fain: Ştim că nota de la titularizare e valabilă 3 ani, dar ce folos?
O rîgîit nen-tu Funebriu (sau mai degrabă Badea Oană) o normă că cică cum ar veni aşa: unu cu nota de 5 anu' curent are prioritate la ales ore în faţa unuia
cu 10 din anii trecuţi.
,,Cul'' nu? Iată-mă-s nu isprăvniceasă (aşa cum greşit aţi putut a crede) ci fără post, sînt în stendbai aştept niscaiva grevidă/penzionar/sătul de România/decedat să elibereze niscaiva ore.

Are rost să pomenesc de chirii, mîncare, copchil, luat regulamentar al 2 (blow)job precum a recomandat tov. ministru' şi tov preşedinte???.
Fac asigurări, vînd orifleim/avon/răşini şi alte băşini, mai stau 4 ore vînzătoare la un gostat de supt blocul meu de garconiere închiriate , se rîd puberii de învăţătoarea-vînzătoare, nu-i bai -a munci nu-i ruşine.
Haine iau de la ţîgani duminica din ocico, bune şi ehtine, niemţăşti, uneori chiar noi, 2 lei cureaua, tri rochii/tricouri/poşete =10 lei,de meri după prînz iei 4 bucăţi la 10 lei că-i omerta espesiales, de-ale gurii mai trimete muma soacră, cartofu'-i baza că păsula-i scumpă.
Asta e situaţiunea doamnelor şi domnilor foşti/actuali/viitori dascăli.

P.S. (că văd că aşa trebe, e cul pă blog să pui peseuri)
Tătătăt ce am fost scrisă se întîmplă pe viu şi în direct unde credeţi? Nu, nu în fundul Moldovei ci chiar în judieţu' cu 1% şomaj oficial recte judieţul cu ăi mai puţîni şomeri din România recte-i fruncea ţării, vă las pe dumneavoastră dragi cetitori să ghiciţi unde.

P.S.2 Aşa-i că-i fain să fii profesor?
Aşa-i că dac-ar fi s-o iau de la-nceput tot profesor de limba română/geografie/mate/biologie m-aş face?
INCERTITUDINI spunea... @ANONIM,   Dragă Colega,
Îți mulțumesc din suflet pentru franchețea prin  care ai realizat în culori absolut naturale dimensiunile școlii de astăzi, ale școlii de undeva dintr-o altă Românie, pentru că, dacă este să fim sinceri până la capăt, există nu doar una, ci mai multe Românii.
Nu vreau ca tot ce ai spus tu să se piardă!! Nu trebuie!!
Îmi dai voie să încerc- mâine sau poimâine să fac un post din gândurile tale?

27 septembrie 2011, 10:42
Anonim spunea...Da colega, poci scrie ce articol doreşti, tătătătu’ ce am scris eu reprezintă o sumă de experienţe acumulate în juma’ de viaţă de om (de borbat dacă ne luăm după calculele cu speranţa de viaţă făcute de INS).
    Scrie de pildă cum în cel mai ,,tare’’ liceu din oraş, există ,,decît’’ o budă mixtă la 80 de cadre (da da, un singur vas de WC). Şi ăla ocupat în fiecare pauză de un coleg în vîrstă care trebuie să-şi golească sonda (e operat din ’60, poate se penzionează în octombrie), îţi dai seama ce coadă e în fiecare pauză. Scrie cum ne cade efectiv, la propriu tavanul în cap, din cauza vechimii podului şi a cladirii în paragină.
    ,,Nu e bani” ,,atîta poate România’’ asta e placa care se pune cînd cerem măcar o banală operaţie de vopsire a clasei, nu mai zic de table magnetice sau zmartbord. Nu mai ţine, nu ne mai pot minţi, banii se cheltuie cu ghiotura pe tot felul de prostii după principul chelu’ cu tichia de podoabe. Carevrasăzîcă ne trebe cartele şi camere web, (http://www.tion.ro/inspectoratul-scolar-timis-obliga-scolile-sa-adopte-sistemul-de-acces-pe-baza-de-cartele/987186) se plătesc chirii imense către venetici (jidovi cum ar zice Eminescu) în timp ce există o grămadă de şcoli de cartier care sînt fără copchii (http://www.opiniatimisoarei.ro/nu-s-a-ridicat-nicio-scoala-timisoara-ultimii-20-de-ani-dar-platim-750-000-de-euro-chirie-pentru-6-scoli-si-gradinita/25/07/2011), se cheltuieşte cu parcurile în neştire (http://www.newz.ro/stire/86484/comoara-in-iarba-timisoara-va-da-zilnic-25.000-de-euro-pentru-gradinarit.html ) pentru că e cel mai poluat oraş dar nu sînt bani pentru o amărîtă de navetă... În schimb se ascunde strategic gunoiul supt preş http://www.tion.ro/tentativa-de-mascare-a-realitatii-la-statia-de-monitorizare-a-calitatii-aerului-din-timisoara-unica-in-tara/936377

    Scrie cum bugetul securiştilor şi miliţiei a crescut, al sănătăţii şi educaţiei a scăzut.
    Scrie cum orice şofer de la salvare sau primărie, oricare secretară sugătoare de pix acadele şi alte cele de prin regiile autonome, orice soldat neinstruit sau maistor din armată (vajnici luptători cu buteliile de vin) este mai bine preţuit, văzut, respectat şi remunerat decît un educator învăţător sau profesor...
    Toate astea nu ar conta, le-aş trece uşor cu vederea dacă ar mai exista SPERANŢA. Asta e cel mai greu de suportat, nu mai avem speranţă, lipsa ei ne macină... Speranţa nu moare ultima, A MURIT DEJA. La ce să sper, că peste 5-10 ani voi fi titular/ă? Greu de crezut, odată cu scăderea numărului de copiii şi titularii rămîn fără ore şi sunt repartizaţi la 2-3 şcoli.
    La salarii decente? Niciodată, România a fost este şi va rămîne un stat miliţienesc, sprijinit pe securişti, mereu vom fi ultimii în ierarhia muncii (alături de medici).
    Mă uit în urmă şi văd că o treime din viaţa în cîmpul muncii a trecut deja, mintenaş ajung la jumate şi ce văd? Statutul profesional e cel din urmă de cînd am terminat facultatea (adică un etern candidat la examene de titularizare pentru ...nimic) , singurele realizări materiale sunt niscaiva mobile şi o gioarsă de leptop (pe care mai povestesc cu elevii) ... Am stat în chirie în toate cartierele din oraş, cunosc toate tipurile de apartamente din România (garconiere, cu 1-2-3- camere), am obosit să mă tot mut aproape în fiecare an.
    29 septembrie 2011, 08:38 //
 Anonim spunea... Mi-e ruşine să-mi mai trimeată mama mîncare la fiecare sfîrşit de săptămînă cînd ar trebui să fie invers... M-am fost săturată să am un elev în fiecare an olimpic internaţional (i-am fost profesor din clasa a VI pînă la sfîrşitul liceului) şi mulţamu’ meu să fie o diplomă??!! Îmi era jenă de colegii mei pe cînd mergeam să fac chetă pentru cumpărarea de cărţi de specialitate ( inspectoratul nu avea 700 de lei pentru două cărţi necesare pentru pregătirea unui olimpic...) Am rezolvat pînă la urmă găsind sponsorizare (regulamentar cu factură şi chitanţă) la tatăl unui elev care trebuia să rămînă corijent şi care a trecut pînă la urmă...
Să sper la penzie? De la tineretul de azi majoritatea îndobitocit? Stăteam de vorbă deunăzi cu un fost elev (nu prea strălucit) , acum în anul IV la Poli, zicea că îşi dăduse toate examenele într-o săptămînă -aşa ciac pac! Zicea că la nici un examen din aceşti 4 ani nu a învăţat mai mult de o noapte (cea dinaintea examenului). Măi să fie! Apoi aşe ceva bistoş nu-i koşer aci... Nu-i koşer nici la medicină, nu-i koşer nici la minister, ceva nu-i koşer cu ţara asta.
Elevu’ învaţă integrale, derivate, dar nu ştie să calculeze consumul la maşină sau cîţi litri de vopsea îi trebuie pentru zugrăvirea camerei ori ce şanse are la loto. Învaţă de unu’ Nichita care-şi ţucă-n talpă iubita dar nu-i în stare să scrie corect barem un CV, darămite să înţeleagă un articol de ziar.

29 septembrie 2011, 08:39

Anonim spunea... Privind retrospectiv acum aproape îmi pare rău că am tăt tras-o şi întins-o cu învăţămîntul. În fiecare început de an primeam pe merit şi pe note mari (după umilinţe la diferite uşi, milogiri şi pacheţele cu cafea parfum visichi după caz...) o ţîră ore aici, o ţîră dincolo şi aşa au trecut anii... Amu, la cei peste 15 ani de activitate în învăţămînt e clar că mă aflu într-o fundătură. Am încercat orice, tot n-am reuşit să ies din ea, din păcate nu-mi rămîne decît să iau ultimul tren către altă ţară...
Multă lume zice ,,las’ că daţi meditaţii’’, cine beteşig să mai ia meditaţii la religie sport muzică desen fizică chimie biologie geografie ori alte ,,materii fără viitor’’??
Mai zîce lumea ,,las’ că lucri 4 ore pe zi, vii acasă la 12’’ -nu percepe nimeni cît e de mare consumul psihic la un profesor, (bine că miliţienii şi cătanele ieşeau la penzie la 40 de ani pînă deunăzi ) dar oricum o rezolvat-o uica Funebriu şi pe asta, de la anul ‘om sta volens nolens zeci de persoane în sala profesorală de la 8-16 să ne uităm unii la alţii.
Multe ar mai fi de scris dragă colega, mă opresc aci să nu te plictisesc. 

Poveştile mele sunt la fel cu ale altor sute de dascăli din toată ţara aflaţi în situaţia mea.

Da, am fost la mitingul ăla din capitală (nu, nu am dansat ,,pinguinul”) am făcut şi grevă la şcoală...

Profesorul anonim.

29 septembrie 2011, 08:39

cum se relaxează tinerii londonezi

Miercurea fără cuvinte; 

Fotografiile 1 și 3 sunt  din muzeul Victoria și Albert .

curățenie de toamnă

                                      Dragă șefule,

  Prin prezenta îmi prezint demisia IMEDIATĂ din funcția pe care am avut-o în firmă.

Motivul este că în acest weekend am făcut curățenie în garajul mătușii mele.  Brusc,  am simțit că nu mai am niciun chef să vin la muncă.

Iți trimit și o imagine, ca să mă înțelegi mai ușor.

p.s. tu ce spui?

reginele sunt peste tot bine primite

La urma urmei,  ești ceea ce ești. /Peruci buclate-n cap de-ți vei înfige, /Sau de te-i cocoța pe catalige, /Ai să rămâi mereu  ceea ce ești.  Mefisto, în Faust, de Goethe, partea I //

S-a întâmplat să am  o vacanță rotundă- să încep  cu o excursie în Londra și să închei, fără să fi știut dinainte,   cu un drum special , tot în metropola de pe Tamisa..

O dată-n viață- Faust, de Charles –Francois Gounod,  pe scena uneia dintre cele mai mari scene ale lumii!
Royal Opera House, miercuri, 21 septembrie!, într-o interpretare de zile mari!

Dirijor-Evelino Pido; Faust- Vittorio Grigolo; Mefistopheles- Rene Pape; Marguerite-Angela Gheorghiu;

Wagner- Daniel Grice; Valentin- Dmitri Hvorostovsky; Siebel- Michele Losier;Marhe Schwertlein- Carole Wilson;
Strălucire, rochii elegante, fără ostentație,  eșarfe, parfumuri delicate, bijuterii discrete, papioane, thank you , sorry, la tot pasul, zâmbete, cine a spus că englezii sunt aroganți?

Sala arhiplină!

Mulți împătimiți și-au cumpărat bilete fără loc.

Dacă ar fi  să-mi exprim  sentimentele pentru uluitoarea stare pe care am trăit-o   în acea  seară magică, primită cadou ,  de la fiul meu,  îi mulțumesc lui   Dumnezeu  ,  că sunt mamă! /

Opera pornește de la povestea  faustiană, poate, cel mai fascinant mit modern prin care se  dovedește aspirația umană  către tinerețea veșnică, care luptă cu ispita.

În schimbul visului de a redeveni tânăr și frumos, doctorul Faust, ros de tristețe, dezamăgiri, spaime, acceptă condițiile impuse de către Mefisto. 
Sufletul faustian, care a încheiat  un pact cu  Mefisto , scris cu sânge,  încearcă o eliberare din capcana legământului,  prin iubire.

El o va seduce pe  suava Marguerite, ducând-o pe drumul pierzaniei. Tânăra mamă, ucigașa pruncului născut din păcat, sfârșește  prin moarte.

Imaginea îngerului care o ridică la cer  ar fi  ceea ce Lucian Blaga spunea-Tot ce este vremelnic e numai simbol. Ce este chip îndoielnic aici  s-a împlinit, nespusul, deplinul izbândei, etern femininul ne înalță în tărie.

În final, din  lada cu minuni, lui Faust i se redă chipul îmbătrânit, trupul gârbovit, gândul ratării vieții.

Toate sunt trecătoare..șansa omului de a scăpa  de toate chinurile minții și ale sufletului este credința în forța binelui, în Divinitate!//

  Patru  ceasuri , cu o pauză de treizeci de minute,  la jumătatea actului III!!

Spaime, dezamăgire, înălțare, iubire, decadență, război, înavuțire, desfrâu, revoltă,  frumusețe, naștere, moarte, crimă, trădare, abandon, credință, îngeri , demoni,  speranță- toate  într-un grandios spectacol, voci divine, magie, dans, vibrație, balet, decoruri extraordinare, costume strălucitoare,  muzică, flori,  alegoria morții ca eliberare de rău,  vibrație , până la ultima fibră!

Într-o operă preponderent masculină, apariția doamnei  Angela Gheorghiu, cea mai mare soprană a lumii,  românca răsfățată  cu aplauze   îndelungi de exigentul public londonez, a fost punctul culminant al serii!

O soprană , în culmea gloriei!

Voce caldă, plină, frumoasă, în rostogoliri cristaline!
Parteneră  perfectă pentru uluitorul Vittorio Grigolo!
Le stă admirabil împreună!

Nu-mi permit eu cine știe ce observații critice, dar am fost plăcut, foarte plăcut impresionată și de talentul   ei de actriță!

Artistă completă!//

Fiul meu a înțeles că mi-aș dori s-o văd pe Divă..trecuse, deja, prima oră după miezul nopții. Artiștii au cam întârziat la   o întâlnire cu sponsorii..Doritorii de autografe au plecat, unul câte unul. //

Atât de naturală!! Acasă i se spune Gina!

Dacă va concerta în București? A răspuns printr-un gest..//

 O noapte unică, chiar dacă primise  culoarea dimineții!

p.s.  Ai aflat că la Timișoara și București se vor transmite live concertele din   Royal Opera House?

început cu gust de boabe roșii

Visam un sat cu case albe, risipite printre brazi.

 O școală frumoasă, copii cu mult roșu în obraji. Eu, profesoara lor. Undeva, o căsuță, cu perdele albe, lungi,  croșetate. 
Foc în sobă, iarna!
  Primăveri cu parfum de flori răsfirate în zori cu gene albastre!//

Când am terminat facultatea, fiul  cel mare  trecuse de un an, satul de munte, cu poteci și pârâu șerpuind printre brazi, a rămas suspendat undeva, pe o scară de visuri.
//Școala- într-o zonă de deal- aruncată la șapte km de șoseaua care duce către bătrâna cetate de Argeș.

Înainte de a mă prezenta unde fusesem repartizată fără să fiu de acord- este altă poveste- m-am documentat, așa că am primit din partea soțului, ca dar de școală nouă, o bicicletă albastră.

 1 septembrie, prezență obligatorie la post.
O vecină, doamna Oprescu, fostă învățătoare și inspectoare, s-a oferit să mă însoțească.
Șoferul autobuzului a acceptat să transporte și bicicleta mea.

Am coborât în centrul comunei, am urcat-o pe temerara mea prietenă pe portbagaj și am pornit cu mari emoții către școală .

Drum îngust de țară, gropi, pietre.
Livezi întinse de pruni și de meri. Din când în când, încetineam, nu pentru că aș fi obosit, la nici douăzeci și trei de ani nu prea se simte neodihna, opream să văd cum se mai simte doamna.

Și să mai furăm un măr, o prună. 
În coji mustoase se loveau prin iarbă nucile.

 De după un deal, s-a arătat  satul . 
  Să nu crezi că ar fi vorba despre Sărăcenii cusurgiului Popa Tanda, nu chiar.

Curți înguste, paie, coceni de porumb, buruieni, case, fără garduri,  gata să se prăbușească, păsări de curte, laolaltă cu băieței și fetițe, fără pantalonași, câte un purcel legat de țăruș lângă prispă, nu doar sărăcie, mizerie mare.

Cu chiu cu vai am găsit  școala.

Un dulău, lăsat probabil de pază, își făcea somnul în praful din fața porții fără zăvor, cine ce ar fi putut fura?
Am bătut în ușă. Tăcere. Am întrebat pe la vecini.

 A apărut atunci directorul.

De ce oare nu-i pot uita sandalele din picioarele cu degete obosite ? Și mâinile adâncite în  buzunarele pantalonilor peste care de multă vreme nu trecuse fierul de călcat...
Imediat  și-a făcut apariția consoarta, învățătoare la clasele I și a III-a, capot de zanana, roșu, cu flori mari, albastre.

Cancelaria, o cămăruță  trei  pe trei, cred, câteva scaune, o condică pe o măsuță cojită, într-un colț, un cuier strâmb.  
De o parte și de alta, câte o încăpere,dimineața  se învață la simultan, m-a lămurit femeia în capot roșu. 

După amiază nu știu cum ar fi fost, probabil la fel.

  Două săptămâni, zi de zi, bicicleta mea Carpați a străbătut  14 km/7 dus, tot atâția la întors. O lăsam în curtea cuiva.

În livezi, merele erau tot mai roșii. Prunele tot mai puține.

 Îmbujorate, zâmbeau  printre ghimpi măceșele!

 Flori mov, albastre și galbene își cântau simfonia de toamnă printre  ierburi înalte.

Odiseea mea s-a sfârșit brusc. Au venit inundațiile. Ploile nu se mai opreau. Un fel de prolog pentru cele din 77.

Pârâiașul din marginea satului s-a supărat rău de tot. A spart drumul, a înghițit livezile coapte. 
Izolat, sătucul s-a apărat, doar el știe cum. 

 Bicicleta am recuperat-o abia în primăvară. 
Prima de instalare, niciodată. Poate că era și firesc, până să mă instalez, am și renunțat la catedră. 
Să nu crezi că mi-a fost prea ușor să înfrunt consecințele. 
Cine a terminat în acei ani facultatea știe ce urmări avea  fuga de stagiu. Nu-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat, dacă nu se pornea,  în acea toamnă, pentru a doua oară, potopul...
După niște ani, directorul școlii  de centru, profesor de limba rusă, mi-a scris  prima adeverință de muncă .
O jumătate de lună într-un sat din județul în care mi-am petrecut toată viața de profesoară .
În slujba comunității.

Acum, când scriu, revăd  cu ochii sufletului drumeagul șerpuind printre  ierburi uscate,  într-o toamnă culeasă în calendarul noianului de întâmplări.
Zboară lin, în amintirile mele, frunze galbene și roșii printre mere parfumate, răsărind în livada unui colț de lume, rătăcit pe harta vremii.

din obișnuință

 În patul lui cu vedere către fereastră,  un   căpșor cârlionțat  se sprijină pe ambele mâini.

Stoluri de gânduri zburdă încoace și încolo.

O iubesc pe mami!

 Dincolo de ușă, în fața televizorului  din sufragerie, părinții .

- O să mă duc la culcare, spune mama. Sunt tare obosită.

Se oprește în bucătărie.

 Curăță masa, spală farfuriile rămase de la cină,  le șterge, le așază la locul lor.  Udă cactusul de pe pervaz. Scoate cerealele, așază castronelele după culori.

Strânge punga de gunoi . Se spală pe mâini. Pregătește câteva sandvișuri, le pune în frigider. Scoate un pachet de carne din congelator. Verifică dacă aragazul și ușa de la intrare sunt închise.

Curăță filtrul de cafea..

Adună cămășile rătăcite în hol. Le pune în mașina de spălat. Pune la uscat câteva prosoape uitate de cu seară .. Coase un nasture la  sacoul soțului.

 Calcă pe vârfuri. Aranjează perdelele din camera copiilor.  ridică un caiet căzut de pe birou. Cu maare atenție, să nu facă zgomot,  caută într-un sertar șosete curate pentru mezin. Se îndepărtează în liniște, așa cum a intrat.
A uitat  ceva- semnează carnetul de note al celui mare. Mâine este ședință cu părinții.
Îi sărută  blând pe amândoi. Așază plapuma. Pune ursulețul lângă perna  cârlionților.

Închide ușa biniiișor.

Scrie o listă pentru cumpărături. Se demachiază. Își trece îndelung pieptănul prin păr. Au apărut câteva fire albe, abia  sâmbăta viitoare ar putea merge la coafor. Își potrivește alarma la telefon. Scoate câteva bluze din dulap. Se hotărăște, o ia pe cea albastru cu alb.

Se privește în oglindă. Zâmbește.

Se așază în pat. Deschide cartea . Măcar o pagină/două..

Din sufragerie se aud sforăituri. Soțul a adormit în hainele de birou. Îl trezește.  Îi dă pijamaua. Noapte bună!

Stinge luminile.

Își mai amintește ceva- adaugă câteva lucruri importante în lista de cumpărături. Pune două facturi în geantă, le achită  mâine, în drum   către casă.

În camera lor, cârlionții zglobii visează!//

 p.s. ea, femeia, seamănă cu tine ? sau cu mama ta?
(după o idee primită de la colega mea de liceu, Lucia)

despre copiii altora

  Un tată ca mulți alții avea doi feciori.

 Unul era optimist, toată ziua se veselea. Din orice!
Prea neserios, își spunea tatăl în gând.

Celuilalt îi tuna și-i fulgera,  pesimist convins. 
Ce se face ăsta la viața lui?  se tot  întreba săracul tată..
Nu  știa  deloc cum să le mai intre în voie.

Apropiindu-se o zi mare, a decis să le cumpere câte un dar. 

Poate că le va schimba  starea.

Optimistului i-a pus lângă ușă o grămada de gunoi. Gunoi de grajd.

Pesimistului i-a cumpărat cele mai frumoase jucării.

 Cum le-a văzut, copilul a început să se jelească- ce vor zice colegii lui săraci, dacă jucăriile se vor rupe și tata a cheltuit atât de mulți bani..tatăl își frângea mâinile de necaz.

Optimistul râdea, să se prăpădească.

- Ce ai,  măi băiete, cum de-ți vine să râzi?

-Păi dacă este grămada asta de bălegar lângă ușă,  sigur o apară apară și poneiul. .//

Zice cronicarul că  un domn avea o duducuță.

Tare își dorise el un băiat să-i urmeze la domnie, dar știi vorba ceea- socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă, așa că a început s-o învețe pe fătucă una/alta despre cum se rostuiesc ale împărăției treburi.

 Și duducuța, atentă și interesată, repede le-a prins pe toate.

 Într-o zi, a ajuns mare. Foarte mare!

 Nu  doar în țara unde se născuse. Undeva, într-un loc jinduit de mulți copii de seama ei.

 Dorul de casă o tot chema. Părinții o   vedeau  mereu tristă.

-Ce ai tu, fata mamei? Ce nu-ți convine?

Și fata suspina.

-Ce ai, tu, copila  tatei? Și fata plângea.

 Într-o zi, n-a mai putut să-și ascundă tristețea și i-a spus tătâne-său.

- Cum să nu fiu tristă, tati, toți dregătorii vin la slujbă cu tramvaiul, numai eu vin cu bolidul. ( că și vremea aceea erau bolizi)

 Două ceasuri mai târziu,  iubitorul  tată-domn, căutând prin buzunarele caftanului, a găsit o punguță de cocoșei.

-Uite, draga noastră fiică, cumpără-ți tramvaiul tău!

Nimeni nu știe din ce motive cronicarul și-a întrerupt povestea.

p.s ce spui? 

Marea Neagră

 pare mai albastră,  văzută de pe litoralul bulgăresc.

Iubesc marea cu tot sufletul, pentru tot ce-mi poate dărui-  nemărginire, foșnet , nisip fin,  duioșie, mângâiere  de mănușă delicată, fior, albastru  sonor,  dimineți limpezi,  soare, plajă,   pescăruși, plimbări pe faleză, liniște și dor.

Cu toate astea,  din diverse motive, n-am   mai fost în vreo stațiune   a noastră,  de niște ani buni. 

Uite că  era să greșesc, am petrecut  cu elevii mei, la un banchet, acum trei  ani , era sfârșit de mai, puțină lume,  liniște, așa că nu mi-am dat seama dacă ar fi schimbări , de  niciun fel.
La  servicii mă refer. Din câte aflu de pe la prieteni și de la televizor,  prea bine parcă  n-ar fi..

 O invitație venită din partea unor colege de școală m-a luat prin surprindere- o vacanță scurtă, patru zile  pe litoralul vecinilor din sud, la marea noastră și a lor. .

Văzusem niște sate bulgărești, chiar câteva orășele, din mers, în drum spre Grecia. Am fost dezamăgită atunci- sărăcie, tristețe, drumuri stricate, câini fără stăpâni.//

Când am aflat că în cele patru zile  este loc pentru Balcik, n-am mai stat pe gânduri.

Drumul până la Giurgiu respectă ritualul știut- gropi, gunoaie,  loturi agricole nelucrate, ciulini,  câte  o porțiune îngustă arată..Trecem dincolo, pe Podul Prieteniei. Ghida nu uită să ne reamintească de anii 1952/1954, când a fost refăcut cu sprijinul URSS..

Despre popasul la mânăstirea Basarabov voi vorbi cu alt prilej.
Despre Balcik  am povestit- un mic Paradis terestru!!

Ceva mi-a atras atenția. 

Nu prea îmi este la îndemână să spun- la alții este foarte bine, pe când la noi..

 M-au uimit vecinii noștri!!

Ne-am cazat rapid, fără vreo problemă în  stațiunea „St. Constantin&; Elena, hotel Dolphin Marina, 4 *.

Văzut din afară, hotelul ar avea un singur nivel. N-am observat că, de fapt, intrarea din stradă în  recepție este la etajul V, asta aveam să aflăm,  abia când am coborât la primul etaj, aflat la nivelul mării.    Acolo am petrecut cele patru nopți.

 Construit în stâncă,  hotelul are  arhitectură modernă, toate camerele au vedere spre mare,   aflată la doi pași de balcon.

 Camere elegante, dotate cu tot confortul, personal atent, fete manierate, cuminți, știu destule cuvinte românești.

Plaja este  curată, umbrele, șezlonguri pentru toată lumea.

 Masa se servește la nivelul I, program acceptabil, pentru oricât de cusurgiu ai putea fi.

Am beneficiat de un program All inclusive premium, despre care auzeam pentru prima oară. Preț convenabil.

O brățară albastră, prinsă pe mână din momentul  primirii camerei, îți permite să beneficiezi de câteva tipuri speciale de servicii- mic dejun , atât de bogat, că Gargantua de-ai fi, tot  te vei declara foarte mulțumit. Un prânz cu multe feluri de supe, ciorbe tradiționale , dar și românești, bine gătite, fripturi, preparate  din  pește, garnituri, salate crude sau din legume fierte, toate proaspete,  prăjituri , nu doar aspectuoase, fructe, sucuri, bere, vin alb și roșu, cafea, înghețată. 

Spațiul dintre prânz și cină îți permite să te ospătezi la unul dintre restaurantele, trecute în listă, cu pateuri, prăjiturele, sucuri, limonade, înghețată asortată. Toate incluse în programul despre care spuneam.

Există și cină preferențială, prinsă  în același preț, doar că trebuie să te anunți cu o zi înainte.

Fiecare hotel are piscină proprie.
Brățara îți permite să împrumuți , tot în prețul biletului,  prosoape pentru plajă..

 În cele  câteva zile petrecute printre mulți turiști  români,  bulgari, ruși, nemți, suedezi, n-am auzit vreo voce ridicată, n-am zărit vreo față întunecată.

Am simțit confortul și liniștea vacanței adevărate! 
În  Ruse și Varna, orașe liniștite, n-am zărit  câini  pe străzi, în căutare de covrigi.. 
Am văzut o nuntă frumoasă...

La plecare, nu știu de ce,  mi-a venit în minte partea aceea din Baltagul lui Sadoveanu, în care se spune că muntenii au venit ultimii la împărțirea darurilor. Dumnezeu  le-ar fi zis- Dragi îmi sunteți, dar  n-am ce vă face. Rămâneți cu ce aveți. Nu vă pot da  într-adaos  decât o inimă ușoară ca să vă bucurați  cu al vostru. Să vă pară toate bune...

p.s. tu ce spui?

 

copilării?

Sigur și tu primești de la prieteni filmulețe, cugetări, poeme, povestioare cu tâlc, muzică, filme.
Dintr-un asemenea filmuleț, aflu că niște psihologi, interesați să găsească un copil cu  inteligența afectivă cea mai puternică,  au adresat întrebarea ce este dragostea? unui eșantion de copii, a căror vârstă era cuprinsă între 4 și 8 ani. 
Răspunsurile primite i-au impresionat puternic pe realizatorii cercetării.
Am selectat câteva dintre ele.
-Când cineva te iubește, are un mod deosebit de a-ți spune numele, încât te simți în siguranță, când te strigă .
-Când nu iubești, este interzis să spui „te iubesc„, dar când iubești, trebuie să o spui mereu, pentru că oamenii uită.
-Dragostea este când faci pe cineva să zâmbească, chiar dacă este foarte obosit.
Printre copii, se afla un băiețel, prieten cu un bătrân, a cărui soție decedase de curând.
Bătrânul era foarte trist. Toată ziua își ținea fruntea în palme și privea în gol. Nu se mai dezlipea de o băncuță.
Într-o zi, copilul a dispărut de acasă.
Căutându-l, mama l-a găsit în brațele prietenului său.
Erau  foarte fericiți împreună.
-Cum ai reușit? ce ai făcut? l-a întrebat mama.
Nimic..pur și simplu l-am ajutat să plângă!
Băiețelul  de 4 ani a fost declarat copilul cu inteligența afectivă cea mai mare.//
p.s. tu ce spui?

Pe Tamisa

o zi cât o viață

Nu prea departe de granița  Bulgariei cu noi, acolo  unde   Marea Neagră a împrumutat splendoarea nemărginirii cerului, în 1924,  aristocrata care tocmai împlinise 47 de ani, Maria Alexandrina Victoria de Edinbourg, regina României,  a construit un colț de Rai.

  Visul de vară al reginei  poartă nume simbolic  Cuibul liniștit.

Am avut privilegiul de a  gusta farmecul acestui petic de pământ,  cu nume atât de frumos- BALCIC.

Nu știu cum sunt serile la Balcic..
Am inspirat,  cu  toată ființa,  parfumul  unei zile  de septembrie, când marea, verdele și clipa își dau mâna , mângâind visele unei femei unice prin frumusețe, inteligență, grație, înțelepciune,  dăruire,  sacrificiu !!
p.s. Nu ezita! Du-te și vezi unul dintre cele  mai frumoase locuri  din câte se știu pe lumea asta !
Cerul pare mai aproape de pământ!