Se afișează postările cu eticheta meserie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta meserie. Afișați toate postările

luni, 23 martie 2026

”vei plânge mult

   ” ori vei zâmbi

de razele acelei dimineți...”
Lucian Blaga
povești  adevărate pentru prieteni

Au fost  niște ani, când  organismul meu funcționa ca un ceasornic; mă trezeam, în fiecare  zi la aceeași oră. 
Se întâmpla când  fiii mei erau mici,eu  le pregăteam micul dejun, ei apăreau, pe rând,povesteam de-ale lor și de-ale mele, apoi fiecare pleca în treburile lui, eu începeam ziua de lucru pentru școală, urmau orele de meditații (totdeauna am avut cursuri după amiază), treburi gospodărești, fuga spre școală.
Astăzi, mi-a venit în minte o vorbă dragă, rătăcită  într- un sertăraș„ să înfig un corn în pernă„ și, odată cu ea,s-a ivit  o parte dintr-o vacanță de  vară, când îmi pregăteam definitivatul de profesoară. 
Meserie  căreia i-am dedicat, cu tot sufletul, cea mai mare parte din viață.


Camera în care învățam, pe jos, nu la  birou, era plină de cărți, cursuri  din studenție, fișe, caiete, notițe, însemnări. 
 Îmi plăcea  locul meu, o„dezordine organizată”, să-i zic, știam  unde să caut  orice mi-ar fi trebuit, indiferent de oră.
 Din harababura aceea, nu lipsea câte un măr  roșu.
Unul în fiecare zi. 
Când mi se făcea sete-respectam programul de  masă- într-o  mică pauză, mușcam cu poftă din mărul necules din pomul fermecat.
 După  niște ore de lucru,mi se  cam făcea somn.
Înfigeam un corn, nu într-o pernă, ci printre cărți, cursuri și notițe. Ascultătoare, ele rămâneau nemișcate.
Dulcea mea evadare!
 M-am dus la examen, l-am promovat, au urmat altele- licența  la Universitatea din Craiova-ce examen frumos,”Ion Pillat, simbolist și clasicist”, pentru a cărui pregătire  am  ajuns, cu  mare dificultate, la  conacul Brătienilor.
  Extraordinar coordonatorul lucrării mele de licență, profesorul de estetică, Domnul  E. Dumitrașcu, de a cărui erudiție mă îndrăgostisem în taină!. Alți pași, alți ani, alte examene, concurs pentru intrare în oraș,gradele iI și i.

 Camera  este la locul ei, biblioteca mea este mult mai bogată, eu, să zic că aș fi aceeași, dar de!  au trecut muuulți ani.
 Somnul nu mai vine  totdeauna  când îl chem, orele trezirii sunt  diferite.
Am libertatea pe care  mi-o doream în tinerețe,fac exact ce vreau, citesc  cât pot ce-mi place, mă plimb,văd filme,aflu ce  se mai întâmplă în lume....
 Regrete?
  Unii  spun că este greșit să regreți, treaba lor!
Aș vrea să mai înfig, la orice oră, un  corn într-o nevăzută pernă, aș putea  să  scot cărți învechite, cursuri și notițe...loc pentru regrete ar fi.
  Ele dau buzna, pe nechemate-când  văd câte un film ( îmi plac documentarele, filmele istorice, pentru că  mereu am simțit  că  în mintea mea  nu prea este ordine cu  această  doamnă,istoria, scrisă mai ales de către  bărbați) .
Cel mai mult mi-a plăcut partea ei antică.
 Domnul Neagu, profesorul din primul an de  liceu, ne  învăța istorie într-un fel pe care  alții nu-l știau.
Când ne asculta, se întorcea  cu spatele la hartă, iar arătătorul lui  se oprea într-un punct.  
 Un nume, despre care trebuia  să-i povestești tot ce știai.
Tot ce te învățase el în acel trimestru.

Îmi plac filmele de dragoste! 
 Îmi creează o stare imposibil de povestit, când pot să plâng.
Eu cu mine.
 Și dacă mă întâlnesc în vreo scenă  cu  o privire tandră  sau cu un braț, la fel de gingaș  care înlănțuie o talie, ei, da! atunci tresare, vie,  o întrebare: mie mi s-a întâmplat? când ? de ce  nu am prins clipa aceea în podul palmei? să o fi păstrat duioasă, dulce și eternă?
Altfel, viața  are  regulile ei, mai mult aleargă decât s-ar odihni...

miercuri, 27 august 2025

Copilul de astăzi, adultul de mâine

Calendaristic, vara  ar fi pe sfârșite, vine toamna  și, odată  cu  parfumul ei de  respectabilă doamnă,  ar trebui să înceapă școala.
Nu știu cum o mai fi în satul meu cuprins între Argeș și Neajlov...mi-e dor de  toamnele însorite, când, în ghiozdanul  nou, se aliniau manuale îmbrăcate grijuliu în hârtie albastră, fiecare cu eticheta atent lipită.
Erau lipsuri, dar se compensau într-un fel anume; poate  că de aceea, mereu am iubit școala, poate că de aceea  îmi voi iubi toată viața meseria pe care  am ales-o, mai întâi, cu sufletul!
Într-o zi, am ascultat la radio cum o reporteriță discuta cu niște fetițe de  5/6/7 ani despre prinți.
 Subiectul pare să fie unul de rămânere într-o lume incertă .
-Unde  găsim noi niște prinți? întreabă  doamna cu microfonul.
- La hotel, vine răspunsul din partea intervievatei  căreia i se schimbă, poate, primii dinți.
-Da? și cum ar trebui să fie prințul( întrebarea se adresează uneia dintre colegele  de joacă)?
-  Să  aibă pantaloni, niște pantofi frumoși.Și șosete.
-Să fie blond sau brunet?
- Blond. Și cu mulți, mulți bani, completează  alte două  personaje care, peste  câteva săptămâni, vor merge, probabil, în clasa pregătitoare.
Cum ar trebui  să arate  lumea perfectă?


Când eram eu elevă de liceu, domnul Nasta,profesorul de „socialism științific„, fie-i țărâna ușoară, ne spunea că socialismul/comunist( cumva) ar face ca lumea să fie egală. Utopie.
Nu mai spun nimic pe tema asta.

Nici despre greva  care ar amâna începerea școlilor.


Mă întreb și eu ca omul: cum naiba s-a ajuns ca o fetiță, care abia învață să se ferească de biciclete, să-și dorească să-l caute pe prințul cu mulți bani, la hotel?
Sunt revoltată  pe toți adulții ăștia cu microfon în mână, care,adesea, prin nepricepere, sluțesc suflete.

   Am mai văzut pe ici, pe colo, copile extrem de sărace, murdare și, poate, bolnave, dar, cu unghiile vopsite, oribil, bineînțeles.
Pe la concerte deschise, vezi scălâmbăindu-se în fața scenei fetițe, în prezența mamelor sau a bunicuțelor, mândre foc de ale lor odrasle.
Adulții poartă vina.
Ei strivesc copilăria și,odată cu ea, viitorul.

De asta îi admir pe japonezi.  

Îmi zic  așa, nu  doar pentru mine că, n-ar fi rău  să luăm aminte la cum procedează  ei.

1. Din clasa întâi, până într-a șasea, se predă o materie ”drumul despre bunul simț", în care elevii învață comportamentul civilizat și manierele de bun simț!
2. Nu rămâne niciun elev repetent din clasa întâi până la clasa a șaptea, fiindcă scopul înseamnă  educația și implantarea principiilor și nicidecum învățarea și stocarea  informațiilor!
3. Japonezii, cu toate că sunt considerați printre cei mai bogați oameni din lume, nu angajează femei de casă sau dădace pentru creșterea copiilor, părinții sunt primii răspunzători de educația copiilor!
4. Elevii japonezii, zilnic,timp de 15 minute, fac curat în școlile unde învață, împreună cu educatorii/învățătorii și profesorii lor, lucru care a determinat apariția unei generații modeste și atente la fenomenul :curățenie și igienă!!
5. Fiecare elev japonez are tot timpul la el periuța de dinți și își spală dinții după ce mănâncă; în acest mod, învață de mic cum să  se păstreze igienic!
6. Profesorii iau masa cu 30 de minute înaintea elevilor, ca să fie siguri că mâncarea este bună și nu este alterată- elevul este considerat viitorul țării. El trebuie să fie  protejat!!
7. În Japonia, gunoierul  este cunoscut sub numele de ”inginer sanitar”, are un salariu de 5000. până la 8000$. Pentru a ocupa acest post, candidatul trebuie să treacă proba scrisă și orala!
8. Este interzisă utilizarea mobilului în trenuri, restaurante și locurile publice cu spații închise; mobilul trebuie setat pe modul”bun simț”care,la ei, este foarte important!
9. Dacă te duci la un restaurant cu bufet suedez, vei vedea ca fiecare pune în farfuria lui, atât cât îi trebuie, ei nu fac risipă, nici nu lasă resturi de mâncare în farfurii!
 Citeam undeva  că prin cultură ar trebui să înțelegem, printre altele, aflarea, mai mult  sau mai  puțin conștientă, a esenței lucrurilor. 

sâmbătă, 21 iunie 2014

Copilul si lumea lui nevazuta

Nu-mi pierd prea multe ore in fata televizorului si ,daca se intampla  sa ma uit, rar de tot urmaresc  vreo emisiune  locala.//
Mi-a venit in minte o discutie cu un fost elev- la vremea respectiva, intr-un fel, m-a distrat..subiectul era ..Elodia.
Ma straduiam sa-i invat pe amandoi, pe el si pe fratele mai mic, cum este cu diatezele.
Nemultumit ca mezinul , elev in clasa a VII-a, nu pricepea deloc  cum  stau lucrurile cu  subiectul logic, fratele cel mare  ma scoate din incurcatura:
-Lasati-l, doamna, ca asta este un papa- lapte, nu stie nici macar  cine este Elodia..
 Astazi nici in gluma  nu as zambi. //
 Vorbeam despre emisiuni tv: am deschis televizorul , fara sa am vreun interes anume. Pe un post local- o discutie cu un psiholog. Am prins, poate, jumatate de emisiune. 
Aceleasi  reluate idei, aceleasi batatorite cai..despre cazul Elodia
Rareori , am auzit pe cineva  implicat, in orice fel in problema asta, discutand  serios/profesional/dar si parinteste despre ceea ce este cel mai dureros in aceasta drama: COPILUL.
Niste adulti, fie ca sunt implicati direct, ca rude , fie ca sunt slujbasi
 ( de tot felul) se invart intr-un cerc in centrul caruia creste-Dumnezeu stie cum -un copilas.
Incepe vacanta..copiii din familiile instarite merg  cu parintii  in locuri alese cu grija; copiii saraci  muncesc, pentru o bucata de paine-  cu familiile lor sau pe cont propriu, copiilor  bolnavi le poarta sau nu cineva de grija- toti isi traiesc copilaria,  dupa cum  le-au harazit-o parintii, pentru ca oricare  fiinta  vine pe lume din  doi parinti.
El, Patric,  ce fel de vacanta va fi avand??
Gandindu-ma la el,  m-am dus  cu  ochii sufletului la o poveste  reala.
Iat-o!
Ochi rotunzi de nuca proaspata, rostogolindu-se fara incetare.

 Vorbe usor sasaite, din care nu-ti era prea greu sa auzi injuraturile baiestesti. Mai ales de mama.
Nume de fata- D- atitudine incerta . Nu purta niciodata fusta, nu-si vopsea buzele, nici obrajii , cum faceau toate colegele ei, unele chiar mai mici.
Isi ingrijea intr-un fel special parul sarmos, blond-castaniu, in care intra foarfeca asistentei, pe care o accepta fara impotrivire.
In multe zile, lectiile deveneau spectacol. Chicoteli si pocnete, rabufneli si intepaturi, cand tocmai credeai ca le-ai adunat gandurile ratacite , langa tine.

Nimeni nu-i intra  in voie.
Cateva profesoare, care trecusera pe la clasa, dadusera bir cu fugitii, dupa cel mult o luna. Motive? Haine patate de ulei, prajituri scapate’ din greseala’ in par, cate o lingura de pilaf turnata in buzunar, in gluga hanoracului. Sau direct in geanta, o piedica ‘intamplatoare’ , la intrarea sau la iesirea din clasa.

Prin anii ‘77/78 era aproape imposibil sa obtii o catedra de limba romana mai aproape de casa. In realitate existau destule, dar se pastrau pentru nevestele, iubitele, fiicele, cumnatele activistilor.
Fara pile si relatii, fiecare 1 septembrie era un adevarat cosmar.
Cuvantul somer nu circula decat in limbajul de specialitate.
Eram licentiate, unele chiar cu gradul I, fara catedra.
 Primeai ce ti se oferea. Nu prea aveai cum sa refuzi.
Asa am ajuns defectolog intr-o scoala speciala.
 La 22 km de oras, lux adevarat, daca in anii anteriori, distanta era dubla.Salariu mai mare cu o treapta, program de 6 ore pe zi- 4 ore la clasa , doua ore pentru a-ti insoti elevii la masa si program de odihna.
 Cand erai de serviciu, programul incepea la 7 si se termina la 15.
Diriginta la clasa a VII-a: copii cu diverse afectiuni motorii, tulburari de comportament, instabilitate emotionala, retard, agresivitate, varste cuprinse intre 15 si 19 ani.
Cine m-a avertizat ca D. este copilul cel mai rau n-a glumit.

Primele luni au fost un adevarat razboi, in care eu si ea ne incrucisam sabiile de cateva ori pe zi.
 M-am intors la cursurile, notitele si insemnarile de pshihologie din studentie si la putinele carti de specialitate gasite prin librarii. Aproape nimic nu-mi iesea cum ar fi trebuit.
Deseori, ramaneam peste program. Fiecare dintre cei 16 elevi avea un dosar voluminos- declaratii, insemnari de la militie, maternitate, scoli pe unde mai fusese inscris, spitale ..
Ma interesa , in mod special, D.
Nu intelegeam de ce uraste atat de tare femeile.
Din dosarul ei lipsea certificatul de nastere. Nu spun ca m-am transformat in detectiv, dar, prin ianuarie, am aflat ca mama ei naturala , o alcoolica varstnica , o abandonase intr-un spital din judetul Olt. Tatal era necunoscut. Copilul fusese’ plimbat’ prin multe centre si scoli.
1 martie- ziua ei de nastere- a devenit si pentru ea, si pentru mine o zi buna.  
Erau in clasa ei si cativa copii ajunsi intamplator acolo- asta este o alta poveste, despre invatatorii si profesorii care trimiteau cu usurinta un copil mai incet in gandire, intr-o scoala speciala.
 Impreuna cu ei si cu alte colege profesoare, am impodobit o sala de clasa cu flori, desene, baloane colorate, papusi. Pe masute- bomboane, prajituri, papusi.
Tortul , pregatit acasa, l-am adus cu mare grija pe tren.
Sarbatorita nu stia nimic.
O colega a reusit s-o convinga sa intre in sala .
Copiii au inceput sa cante si sa aplaude.
Zburau baloanele colorate!
Am luat-o de mana care se lasa greu prinsa si i-am spus sa sufle in cele 15 lumanari.
Nu-mi amintesc decat obrajii ei uzi de lacrimi si degetele de copil tremurand, agatate de gatul meu.
In anul urmator, am obtinut catedra mai aproape de oras.
 D. m-a vizitat la scoala si acasa. Mi-a cunoscut familia. Am pastrat legatura cativa ani buni.
Intr-o zi, m-a anuntat ca se marita.
 I-am cumparat costumul cu care a mers la cununia civila- fusta neagra si bluza argintie. .
S-a mutat in casa sotului ei, undeva, intr-un sat de munte.
De cand s-au schimbat numerele de telefon, nu mai am vesti .
Stiu ca, atunci cand ma gandesc la ea, am o mare bucurie.
 Ca pentru o plantuta care a prins radacini, inflorind dupa multi ani de seceta.
Profesional, pentru mine, D. nu se compara cu niciuna dintre diplomele olimpicilor mei .
Este ceva mai mult.
 Este un suflet gasit sub lacat ruginit, a carui cheie se ratacise.
O fetita bataioasa, imblanzita doar prin vindecarea unei traume , cu care soarta a plesnit-o, brutal peste suflet, de cand a vazut lumina zilei.

duminică, 5 ianuarie 2014

grea meserie..


motto:dacă părinții tăi n-au avut niciun copil, există șansa ca nici tu  să nu ai..

nu conteaza  cine a zis,  cand a zis..

  Sedință cu părinții,clasa a VII-a .
Un tip tuciuriu, burtos, halat verde- fugise de la serviciu- se așază în ultima bancă.
 Ascultă spasit, fiul lui are note mici, el își rupe o unghie, n-o scapă nici pe a doua.
-Grea meseria de părinte, doamna dirigintă, nicio facultate nu te pregătește pentru ea..//
Era trecut de miezul nopții. Nu-l putem liniști- cum de sunt mai mult de șaizeci de copii din școală, cu medie mai mare decât a lui?
Să mai repetăm schița, ba nu, basmul, ce zici de pastel?
Astea-s vorbele mamei.
Absolventă a Universității de matematică, prosperă femeie de afaceri.
Se întâlnește cu cei doi copii, seara. Sau sâmbăta, când se poate.
O rudă apropiată zice că, de fapt, copilul voia să doarmă, a doua zi era primul mare examen din viața lui..cine să aleagă?
Examenul a mers bine,cu chiu, cu vai, noaptea a reușit să pună pleoapă peste pleoapă câteva ore.
S-a concentrat, hai că n-a fost chiar greu , basmul, știți că mi-ați dat și dumneavoastră lucrare, am făcut bine1
Vineri se afișează rezultatele!
Doamna- mamă trece prin toate stările- de la bucurie la deznădejde. El , de! viitor bărbat, le duce pe toate. //

O prietenă bună mi-a trimis, candva, un material.
L-am citit cu atenție. Poate, zic eu, n-ar fi rău să-l vedeți.
Fără grabă!
Maine se termina vacanta.Viata curge dupa regulile ei.//



Scrisoare către părinți
Părinți din lumea întreagă , nu uitati sa fiti parinti!
  Intrupati in fiecare clipa definitia si insemnatatea omeneasca a cuvantului "parinte" - inglobati dragostea, grija, iubirea, atentia si bucuria in cresterea copilului vostru. Din aceste valori infloreste copilul tau, din ele se hraneste si isi extrage seva necesara pentru a deveni un matur responsabil si capabil.
W. Livingston Larned, autor american, a conceput, intr-un moment de sinceritate, o scrisoare numita "Tata uita", care evoca cele mai pure si sincere sentimente ale unui tata fata de propriul fiu.  Este un moment de reflectie si de "martusire a greselilor spre iertarea pacatelor... de parinte!" Reprezinta o constientizare a greselilor de abordare in cresterea copilului, un indreptar util si practic pentru toti parintii care inca nu isi dau seama ca nu copilul este cauza tuturor problemelor lor. Traim vremuri in care copilul este o copie miniaturala a unui adult: nu are voie sa greseasca, trebuie sa studieze pe rupte, sa fie responsabil, sa munceasca pentru a obtine si sa-si dezvolte cat mai multe abilitati pentru a reusi in viata. In plus, este criticat, judecat si condamnat pentru comportamentele sale nepotrivite de multe ori in stil barbar sau care lasa de dorit. Nu ajuta cu nimic sa ii spui "ai aruncat cu jucaria in mine, acum iei bataie". Fii un indrumar pentru copilul tau, lasandu-l sa se caleasca atat fizic, cat si emotional, indreata-i pasii cand sta sa pice in gol si nu in ultimul rand, iubeste-l orice ar face. Nu uita sa ii spui si sa ii demonstrezi mereu asta si sa il lasi sa se bucure de copilarie.  Incearca sa iti intelegi pruncul in loc sa il acuzi, pedepsesti sau certi, poate e timpul sa il incurajezi si lauzi mai mult in loc sa il critici si sa il inveti in loc sa il judeci ca nu stie - fii mana lui dreapta in incercarea de a-si "scrie" copilaria. Fii pentru el, asa cum spune autorul nostru, un prieten de nadejde atunci cand are nevoie de tine, sufera alaturi de el si fii un parinte adevarat. Nu il trata ca pe un adult si nu iti varsa nervii pe el, atunci cand seful ti-a anuntat reducerea de salariu. Nu are nicio vina. Vorba lui Larned "Nu e decat un pusti - un baietel si nimic mai mult". Musca-ti limba inainte de a tipa, cum indruma autorul, si inceteaza sa il mai tratezi pe ca pe un obiect creat si manipulat de tine. Nu merge niciodata pe premisa "eu te-am facut, eu te omor" si nu incerca sa iti impui punctele de vedere in alegerile lui. Lasa-l sa greseasca, cine nu o face? Lasa-l sa fure mai mult timp pe terenul de joaca, chiar daca pe tine te asteapta un maldar de vase si masina de spalat rufe plina. Lasa copilaria sa se desfasoare in toate formele ei! Nu cele 5 cursuri la care il inscrii, 3 meditatori, o bona si multiplele palme verbale sau fizice cu scop disciplinar iti transforma in timp copilul intr-un adult puternic, sanatos, fericit si de succes. Nu daca il trimiti in Elvetia sau SUA sa invete il vei forma. Ofera-i dragoste si dedica-i timp si oportunitati si vei "coace" cel mai frumos, capabil si reusit produs al vietii tale! Cearta-l parinteste atunci cand merita, iar cand o faci, marturiseste-i dragostea. Educa-l pastrand mereu in manecuta cartea dragostei, a intelegerii si a cuvintelor potrivite! "Tata uita" - W. Livingston Larned "Asculta-ma fiule: iti vorbesc in timp ce dormi, cu o manuta pe obraz si cu buclele tale blonde si umede adunate pe fruntea plina de sudoare. M-am strecurat singur in camera ta. Acum doar cateva minute, pe cand citeam ziarul in biblioteca, am fost inabusit de remuscari. Am venit langa patul tau cu un profund sentiment al vinei. Iata la ce ma gandeam, fiule: am fost mereu suparat pe tine, te-am certat pe cand te imbracai pentru scoala pentru ca te-ai sters prea repede cu prosopul pe fata. Te-am condamnat pentru ca nu ti-ai curatat pantofii. Am strigat nervos la tine pentru ca ai aruncat pe jos cateva din lucrurile tale. Te-am considerat vinovat si la micul dejun. Varsai bautura,infulecai mancarea, iti puneai coatele pe masa. Iti ungeai painea cu prea mult unt. Si cand te-ai dus la joaca si eu am plecat la slujba, te-ai intors, mi-ai facut cu mana si mi-ai spus: "Pa, tati!", iar eu m-am incruntat si ti-am raspuns: "Indreapta-ti umerii!". Apoi a reinceput totul in aceeasi dupa-amiaza. Intorcandu-ma de la serviciu, te-am spionat; stateai in genunchi si te jucai cu bilutele. Sosetele iti erau gaurite. Te-am umilit in fata prietenilor tai aducandu-te acasa cu forta. Sosetele costau bani - si daca ar fi trebuit sa le cumperi, ai fi fost mai atent! Inchipuie-ti, fiule, asa se poarta un tata! Iti amintesti, mai tarziu, cum eu citeam in biblioteca, iar tu ai intrat tiptil, cu o umbra de durere in priviri? Cand mi-am ridicat ochii din hartie, enervat din cauza intreruperii, ai sovait in pragul usii. "Ce vrei?", m-am rastit. N-ai spus nimic, dar ai venit in fuga si te-ai aruncat in bratele mele si m-ai sarutat, cu manutele mici incolacite in jurul gatului meu cu atata dragoste, pe care Dumnezeu insusi ti-a daruit-o si pe care nici nepasarea n-o putea ucide. Si apoi ai plecat tropaind usor pe scari. Ei bine, fiule, cateva clipe mai tarziu, hartia mi-a alunecat din maini si am fost patruns de o groaza cumplita. Ce facuse din mine obiceiul? Prostul obicei de a cauta nod in papura, de a certa - asta era rasplata pe care o primeai fiindca erai baiat. Nu ca nu te iubeam, dar ceream prea multe de la anii tai fragezi. Imi stabilisem drept criteriu propria-mi varsta. Si era atata bunatate, frumusete si adevar in sufletul tau. Micuta ta inima era la fel de desarvarsita ca zorii ce invaluie triumfator dealurile domoale. Toate astea se adunasera in impulsul tau de moment de a te naspusti sa ma saruti si sa-mi urezi noapte buna. Nimic altceva nu conteaza in aceasta seara. Am venit la capataiul tau pe intuneric si am ingenuncheat acolo, rusinat! E o ispasire palida, stiu ca n-ai intelege toate acestea daca ti le-as spune cand esti treaz. Dar maine o sa fiu un tatic adevarat! O sa-ti fiu prieten de nadejde, voi suferi cot la cot cu tine si voi rade cand razi si tu. O sa-mi musc limba inainte sa te cert. O sa repet mereu, ca intr-un ritual: "Nu e decat un pusti - un baietel si nimic mai mult" Mi-e teama ca te-am tratat ca pe un barbat.  Si totusi, fiule, acum ca te vad ghemuit si ostenit in patutul tau de copil, imi dau seama ca nu esti decat un copilas. Pana mai ieri te purta mama in brate si iti odihneai capsorul pe umarul ei.  Ti-am cerut prea mult, mult prea mult."
p.s. ai ajuns aici? ce spui? 

joi, 29 septembrie 2011

cu degetul pe rană

Deunăzi, mai mult în joacă, scriam despre începutul carierei mele de profesoară. 
Prietenii mi-au răspuns care cum a simțit, cei mai mulți au citit printre rânduri că prea ușor n-a fost. Și chiar n-a fost.

 Mare mi-a fost- cum să-i zic-uimirea/spaima/dezamăgirea/revolta împotriva tuturor și mai ales a unora, când , seara târziu, întoarsă dintr-un loc drag sufletului meu, am descoperit  scrisoarea, că o scrisoare este, unui tânăr coleg de meserie.. Ar putea fi foarte bine o profesoară ca și mine. 
Nu spun mai multe.
Zic doar că tot ce mi-a scris mie tânăr(a)(ul) coleg(ă)  ar trebui să fie citit cu ochii mari cât fereastra unei săli de clasă de către noi toți, care ne trezim dimineața , ne facem cruce și ne gândim încotro s-o apucăm.
Este vremea testelor inițiale- mare scofală!vorbim, poate,  și despre ele, mai târziu, că oricum, nu contează.
 Acum- citiți aici:

Anonim spunea...
Mda, frumos, romantic, dar să vedem cum este situaţia acuma. Carevrasăzică subsemnata/ul gată facultăţile filologice/mate/geo/bio/etc, ia 9,80 la examenul de titularizare, mere cu avînt să predea limba română/geografie/mate/biologie. Post n-a mai fost de vreo 10 ani scos la tarabă aşa că are statut de ,,suplinitor" şi nu oriunde ci undeva, la vreo 50-60 de km depărtare de marele oraş. Asta în cazul fericit în care norma de suplinire nu e formată din ore la 3-4 şcoli diametral opuse din ăl mai mare judeţ (200 km de navetă săptămînală)...
Evident nu se decontează nimic că ,,nu e banu'" aşa că autostopu' e baza, mai greu la iarnă...
Nu-i bai, merem să ne facem meseria, doar avem vocaţia de dascăl, de mic ne jucam cu păpuşile de-a şcoala, la grădi făceam pe ,,doamna'' cu copii, puneam note aşa că asta am visat asta facem.
Ajunjem la ,,şcoală" -de regulă o gioarsă dărăpănată cu buda comună şcoler-prof-borbat-fumeie, aci tov. derector (cu aer de spiritus rector) e foarte nervos că di ce se prezintă cineva să ia postu' în primire. Ani de zile îl dădea la un necalificat de ăsta cu nota 1-2 la examene de-l dă la tv în fiecare toamnă cu titlul ,,dascăl de nota 1 la catedră" etc... ştiţi voi povestea -nevasta/cumnatu/fratele/verişoarei nu ştiu cărui popă/miliţian/grăjdar/injinier/primar de prin sat.
Mai sunt prin ,,canţelarie'' vreo tri colegi în prag de penzionare care predau di tăti de la fizică la educaţie fizică.
Copchiii ,,este'' majoritatea niscaiva ţîgănuci obraznici ce n-or fost văzută o portocală în viaţa lor. La crăciunul trecut le-am luat vreo 2 kile, le-or horpăit/îngurgitat hulpavi cu tot cu coajă.
Ce sobă, ce flori, ce zîmbete. ce parfum??? eeehhh vise fătu' mieu... Eventual ce putoare!
La sfîrşit de lună fluturaşul arată mîndru în colţul din dreapta 800 lei.
Miliţianul din sătuc are norma de hrană 600 lei, nu mai vorbesc de salar, casă de locuit asigurată, Golanu' inscripţionat ,,MILIŢIA" supt cur, şi Octavia (luată în lizing) pregătită duminica de drum pentru mers la ,,judeţ''...
Anu' aista îi mai fain: Ştim că nota de la titularizare e valabilă 3 ani, dar ce folos?
O rîgîit nen-tu Funebriu (sau mai degrabă Badea Oană) o normă că cică cum ar veni aşa: unu cu nota de 5 anu' curent are prioritate la ales ore în faţa unuia
cu 10 din anii trecuţi.
,,Cul'' nu? Iată-mă-s nu isprăvniceasă (aşa cum greşit aţi putut a crede) ci fără post, sînt în stendbai aştept niscaiva grevidă/penzionar/sătul de România/decedat să elibereze niscaiva ore.

Are rost să pomenesc de chirii, mîncare, copchil, luat regulamentar al 2 (blow)job precum a recomandat tov. ministru' şi tov preşedinte???.

Fac asigurări, vînd orifleim/avon/răşini şi alte băşini, mai stau 4 ore vînzătoare la un gostat de supt blocul meu de garconiere închiriate , se rîd puberii de învăţătoarea-vînzătoare, nu-i bai -a munci nu-i ruşine.
Haine iau de la ţîgani duminica din ocico, bune şi ehtine, niemţăşti, uneori chiar noi, 2 lei cureaua, tri rochii/tricouri/poşete =10 lei,de meri după prînz iei 4 bucăţi la 10 lei că-i omerta espesiales, de-ale gurii mai trimete muma soacră, cartofu'-i baza că păsula-i scumpă.
Asta e situaţiunea doamnelor şi domnilor foşti/actuali/viitori dascăli.

P.S. (că văd că aşa trebe, e cul pă blog să pui peseuri)

Tătătăt ce am fost scrisă se întîmplă pe viu şi în direct unde credeţi? Nu, nu în fundul Moldovei ci chiar în judieţu' cu 1% şomaj oficial recte judieţul cu ăi mai puţîni şomeri din România recte-i fruncea ţării, vă las pe dumneavoastră dragi cetitori să ghiciţi unde.

P.S.2 Aşa-i că-i fain să fii profesor?

Aşa-i că dac-ar fi s-o iau de la-nceput tot profesor de limba română/geografie/mate/biologie m-aş face?
INCERTITUDINI
spunea... @ANONIM,   Dragă Colega,
Îți mulțumesc din suflet pentru franchețea prin  care ai realizat în culori absolut naturale dimensiunile școlii de astăzi, ale școlii de undeva dintr-o altă Românie, pentru că, dacă este să fim sinceri până la capăt, există nu doar una, ci mai multe Românii.
Nu vreau ca tot ce ai spus tu să se piardă!! Nu trebuie!!
Îmi dai voie să încerc- mâine sau poimâine să fac un post din gândurile tale?
27 septembrie 2011, 10:42
Anonim spunea...Da colega, poci scrie ce articol doreşti, tătătătu’ ce am scris eu reprezintă o sumă de experienţe acumulate în juma’ de viaţă de om (de borbat dacă ne luăm după calculele cu speranţa de viaţă făcute de INS).
    Scrie de pildă cum în cel mai ,,tare’’ liceu din oraş, există ,,decît’’ o budă mixtă la 80 de cadre (da da, un singur vas de WC). Şi ăla ocupat în fiecare pauză de un coleg în vîrstă care trebuie să-şi golească sonda (e operat din ’60, poate se penzionează în octombrie), îţi dai seama ce coadă e în fiecare pauză. Scrie cum ne cade efectiv, la propriu tavanul în cap, din cauza vechimii podului şi a cladirii în paragină.
    ,,Nu e bani” ,,atîta poate România’’ asta e placa care se pune cînd cerem măcar o banală operaţie de vopsire a clasei, nu mai zic de table magnetice sau zmartbord. Nu mai ţine, nu ne mai pot minţi, banii se cheltuie cu ghiotura pe tot felul de prostii după principul chelu’ cu tichia de podoabe. Carevrasăzîcă ne trebe cartele şi camere web, (http://www.tion.ro/inspectoratul-scolar-timis-obliga-scolile-sa-adopte-sistemul-de-acces-pe-baza-de-cartele/987186) se plătesc chirii imense către venetici (jidovi cum ar zice Eminescu) în timp ce există o grămadă de şcoli de cartier care sînt fără copchii (http://www.opiniatimisoarei.ro/nu-s-a-ridicat-nicio-scoala-timisoara-ultimii-20-de-ani-dar-platim-750-000-de-euro-chirie-pentru-6-scoli-si-gradinita/25/07/2011), se cheltuieşte cu parcurile în neştire (http://www.newz.ro/stire/86484/comoara-in-iarba-timisoara-va-da-zilnic-25.000-de-euro-pentru-gradinarit.html ) pentru că e cel mai poluat oraş dar nu sînt bani pentru o amărîtă de navetă... În schimb se ascunde strategic gunoiul supt preş http://www.tion.ro/tentativa-de-mascare-a-realitatii-la-statia-de-monitorizare-a-calitatii-aerului-din-timisoara-unica-in-tara/936377

    Scrie cum bugetul securiştilor şi miliţiei a crescut, al sănătăţii şi educaţiei a scăzut.
    Scrie cum orice şofer de la salvare sau primărie, oricare secretară sugătoare de pix acadele şi alte cele de prin regiile autonome, orice soldat neinstruit sau maistor din armată (vajnici luptători cu buteliile de vin) este mai bine preţuit, văzut, respectat şi remunerat decît un educator învăţător sau profesor...
    Toate astea nu ar conta, le-aş trece uşor cu vederea dacă ar mai exista SPERANŢA. Asta e cel mai greu de suportat, nu mai avem speranţă, lipsa ei ne macină... Speranţa nu moare ultima, A MURIT DEJA. La ce să sper, că peste 5-10 ani voi fi titular/ă? Greu de crezut, odată cu scăderea numărului de copiii şi titularii rămîn fără ore şi sunt repartizaţi la 2-3 şcoli.
    La salarii decente? Niciodată, România a fost este şi va rămîne un stat miliţienesc, sprijinit pe securişti, mereu vom fi ultimii în ierarhia muncii (alături de medici).
    Mă uit în urmă şi văd că o treime din viaţa în cîmpul muncii a trecut deja, mintenaş ajung la jumate şi ce văd? Statutul profesional e cel din urmă de cînd am terminat facultatea (adică un etern candidat la examene de titularizare pentru ...nimic) , singurele realizări materiale sunt niscaiva mobile şi o gioarsă de leptop (pe care mai povestesc cu elevii) ... Am stat în chirie în toate cartierele din oraş, cunosc toate tipurile de apartamente din România (garconiere, cu 1-2-3- camere), am obosit să mă tot mut aproape în fiecare an.
    29 septembrie 2011, 08:38 //

 Anonim spunea... Mi-e ruşine să-mi mai trimeată mama mîncare la fiecare sfîrşit de săptămînă cînd ar trebui să fie invers... M-am fost săturată să am un elev în fiecare an olimpic internaţional (i-am fost profesor din clasa a VI pînă la sfîrşitul liceului) şi mulţamu’ meu să fie o diplomă??!! Îmi era jenă de colegii mei pe cînd mergeam să fac chetă pentru cumpărarea de cărţi de specialitate ( inspectoratul nu avea 700 de lei pentru două cărţi necesare pentru pregătirea unui olimpic...) Am rezolvat pînă la urmă găsind sponsorizare (regulamentar cu factură şi chitanţă) la tatăl unui elev care trebuia să rămînă corijent şi care a trecut pînă la urmă...
Să sper la penzie? De la tineretul de azi majoritatea îndobitocit? Stăteam de vorbă deunăzi cu un fost elev (nu prea strălucit) , acum în anul IV la Poli, zicea că îşi dăduse toate examenele într-o săptămînă -aşa ciac pac! Zicea că la nici un examen din aceşti 4 ani nu a învăţat mai mult de o noapte (cea dinaintea examenului). Măi să fie! Apoi aşe ceva bistoş nu-i koşer aci... Nu-i koşer nici la medicină, nu-i koşer nici la minister, ceva nu-i koşer cu ţara asta.
Elevu’ învaţă integrale, derivate, dar nu ştie să calculeze consumul la maşină sau cîţi litri de vopsea îi trebuie pentru zugrăvirea camerei ori ce şanse are la loto. Învaţă de unu’ Nichita care-şi ţucă-n talpă iubita dar nu-i în stare să scrie corect barem un CV, darămite să înţeleagă un articol de ziar.
Anonim spunea... Privind retrospectiv acum aproape îmi pare rău că am tăt tras-o şi întins-o cu învăţămîntul. În fiecare început de an primeam pe merit şi pe note mari (după umilinţe la diferite uşi, milogiri şi pacheţele cu cafea parfum visichi după caz...) o ţîră ore aici, o ţîră dincolo şi aşa au trecut anii... Amu, la cei peste 15 ani de activitate în învăţămînt e clar că mă aflu într-o fundătură. Am încercat orice, tot n-am reuşit să ies din ea, din păcate nu-mi rămîne decît să iau ultimul tren către altă ţară...
Multă lume zice ,,las’ că daţi meditaţii’’, cine beteşig să mai ia meditaţii la religie sport muzică desen fizică chimie biologie geografie ori alte ,,materii fără viitor’’??
Mai zîce lumea ,,las’ că lucri 4 ore pe zi, vii acasă la 12’’ -nu percepe nimeni cît e de mare consumul psihic la un profesor, (bine că miliţienii şi cătanele ieşeau la penzie la 40 de ani pînă deunăzi ) dar oricum o rezolvat-o uica Funebriu şi pe asta, de la anul ‘om sta volens nolens zeci de persoane în sala profesorală de la 8-16 să ne uităm unii la alţii.
Multe ar mai fi de scris dragă colega, mă opresc aci să nu te plictisesc. 
Poveştile mele sunt la fel cu ale altor sute de dascăli din toată ţara aflaţi în situaţia mea.
Da, am fost la mitingul ăla din capitală (nu, nu am dansat ,,pinguinul”) am făcut şi grevă la şcoală...

Profesorul anonim.

duminică, 18 septembrie 2011

început cu gust de boabe roșii

Visam un sat cu case albe, risipite printre brazi.
 O școală frumoasă, copii cu mult roșu în obraji. Eu, profesoara lor. Undeva, o căsuță, cu perdele albe, lungi,  croșetate. 
Foc în sobă, iarna!
  Primăveri cu parfum de flori răsfirate în zori cu gene albastre!//
Când am terminat facultatea, fiul  cel mare  trecuse de un an, satul de munte, cu poteci și pârâu șerpuind printre brazi, a rămas suspendat undeva, pe o scară de visuri.
//Școala- într-o zonă de deal- aruncată la șapte km de șoseaua care duce către bătrâna cetate de Argeș.
Înainte de a mă prezenta unde fusesem repartizată fără să fiu de acord- este altă poveste- m-am documentat, așa că am primit din partea soțului, ca dar de școală nouă, o bicicletă albastră.
 1 septembrie, prezență obligatorie la post.
O vecină, doamna Oprescu, fostă învățătoare și inspectoare, s-a oferit să mă însoțească.
Șoferul autobuzului a acceptat să transporte și bicicleta mea.
Am coborât în centrul comunei, am urcat-o pe temerara mea prietenă pe portbagaj și am pornit cu mari emoții către școală .
Drum îngust de țară, gropi, pietre.
Livezi întinse de pruni și de meri. Din când în când, încetineam, nu pentru că aș fi obosit, la nici douăzeci și trei de ani nu prea se simte neodihna, opream să văd cum se mai simte doamna.
Și să mai furăm un măr, o prună. 
În coji mustoase se loveau prin iarbă nucile.
 De după un deal, s-a arătat  satul . 
  Să nu crezi că ar fi vorba despre Sărăcenii cusurgiului Popa Tanda, nu chiar.
Curți înguste, paie, coceni de porumb, buruieni, case, fără garduri,  gata să se prăbușească, păsări de curte, laolaltă cu băieței și fetițe, fără pantalonași, câte un purcel legat de țăruș lângă prispă, nu doar sărăcie, mizerie mare.
Cu chiu cu vai am găsit  școala.
Un dulău, lăsat probabil de pază, își făcea somnul în praful din fața porții fără zăvor, cine ce ar fi putut fura?
Am bătut în ușă. Tăcere. Am întrebat pe la vecini.
 A apărut atunci directorul.
De ce oare nu-i pot uita sandalele din picioarele cu degete obosite ? Și mâinile adâncite în  buzunarele pantalonilor peste care de multă vreme nu trecuse fierul de călcat...
Imediat  și-a făcut apariția consoarta, învățătoare la clasele I și a III-a, capot de zanana, roșu, cu flori mari, albastre.
Cancelaria, o cămăruță  trei  pe trei, cred, câteva scaune, o condică pe o măsuță cojită, într-un colț, un cuier strâmb.  
De o parte și de alta, câte o încăpere,dimineața  se învață la simultan, m-a lămurit femeia în capot roșu. 
După amiază nu știu cum ar fi fost, probabil la fel.
  Două săptămâni, zi de zi, bicicleta mea Carpați a străbătut  14 km/7 dus, tot atâția la întors. O lăsam în curtea cuiva.
În livezi, merele erau tot mai roșii. Prunele tot mai puține.
 Îmbujorate, zâmbeau  printre ghimpi măceșele!
 Flori mov, albastre și galbene își cântau simfonia de toamnă printre  ierburi înalte.
Odiseea mea s-a sfârșit brusc. Au venit inundațiile. Ploile nu se mai opreau. Un fel de prolog pentru cele din 77.
Pârâiașul din marginea satului s-a supărat rău de tot. A spart drumul, a înghițit livezile coapte. 
Izolat, sătucul s-a apărat, doar el știe cum. 
 Bicicleta am recuperat-o abia în primăvară. 
Prima de instalare, niciodată. Poate că era și firesc, până să mă instalez, am și renunțat la catedră. 
Să nu crezi că mi-a fost prea ușor să înfrunt consecințele. 
Cine a terminat în acei ani facultatea știe ce urmări avea  fuga de stagiu. Nu-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat, dacă nu se pornea,  în acea toamnă, pentru a doua oară, potopul...
După niște ani, directorul școlii  de centru, profesor de limba rusă, mi-a scris  prima adeverință de muncă .
O jumătate de lună într-un sat din județul în care mi-am petrecut toată viața de profesoară .
În slujba comunității.
Acum, când scriu, revăd  cu ochii sufletului drumeagul șerpuind printre  ierburi uscate,  într-o toamnă culeasă în calendarul noianului de întâmplări.
Zboară lin, în amintirile mele, frunze galbene și roșii printre mere parfumate, răsărind în livada unui colț de lume, rătăcit pe harta vremii.

miercuri, 19 ianuarie 2011

”un bun profesor

 are această grijă statornică: îi învață pe copii să se lipsească de el.”

André Gide

Fată bună, cuminte, la locul ei, dar nu prea s-a omorât cu învățătura. A dus-o mama ei într-o secție de coafor, a dat- pe mâna cuiva și a învățat repede. Coafează, tunde, face manichiura, pensează , mă rog, tot ce vrea o femeie cât să pară , apoi, frumoasă.
Aleargă mult.
În geanta ei, încăpătoare  ca o poștăriței, stau , în ordine,   la rând, sticluțe  cu ojă în toate nuanțele, forfecuțe, pile,cutia cu  spirt, perii, creme.
Lucrează bine. Nu uită pe nimeni. Caiețelul este liniat pe zile  și ore.
 Vrea ca fata ei să ajungă cineva. 
Să învețe carte.
Să le știe pe toate. De asta s-a și zbătut să ajungă la cea mai bună învățătoare. Știi cum e..ai văzut la televizor- coadă toată noaptea, cine prinde lista se poate numi un părinte norocos.
Dacă toată lumea spune că e cea mai bună învățătoare înseamnă că așa este. Este foarte exigentă, se interesează, le dă mult de lucru,  a scris câteva cărți, le-a prezentat la prima ședință cu părinții, la fiecare carte, caiet cu exerciții. 
Cât mai multe!//
Fac lecțiile împreună, n-o las să greșească nimic, caietul trebuie să fie curat, frumos, așa cere doamna. /
Se întâmplă să nu le iasă chiar toate socotelile.
Mă sună înainte, la ore potrivite.
 Din spatele ochelarilor, prinși în ramă roz, doi ochi speriați așteaptă de la mine ajutor.
O cred, mititica..La cei opt ani și câteva luni, în clasa a doua, deja știe de numere succesive,  pare și impare, predecesor, sinonime, antonime, omonime, personaje literare, subiectul operei, familiile de cuvinte,  este fericită, nu se folosește încă familie lexicală!
Nu vă mirați, nu sunt din manual, sunt din cartea doamnei.
Întâi m-am revoltat, m-am stăpânit  imediat, cum să afle puiul acesta de om că școala a luat-o razna de tot?
Că doamna , cu cărțile și caietele ei, valabile pentru  copiii mari, a uitat că un copil  de clasa a doua este , totuși ,un copil?
Scrieți un text despre iarnă, utilizând expresiile întâlnite în lecturile închinate anotimpului alb”
-totu-i de un alb strălucitor/scânteietor;
-pomii sunt îmbrăcați în straiul bogat de nea/în podoabele iernii;
-iarna trece în calești de vijelii/ într-o furtună de zăpadă
-fumul urcă spre cer în fuioare albe/în spirale cenușii.
-regina fulgilor de nea//
O ajut să-și amintească   satul drag de la poala dealului, unde locuiesc bunicii,dimineața colindului,  vișinii din fașa ferestrei,  zăpada de pe ulițe..
Fața i se deschide, ochii mă privesc,  dintr-odată, calzi, propozițiile se adună în stol de gânduri sincere și compunerea este gata..
Este fericită.
A ieșit o compunere- nici prea scurtă, nici prea obositoare. Cât s-o laude  doamna, că altfel, se supără mami..
I-a rămas și timp de joacă.
p.s. Îți amintești cât de frumoase erau problemele noastre din culegerea lui Gheba?