” ori vei zâmbi
de razele acelei dimineți...”Lucian Blaga
povești adevărate pentru prieteni
Au fost niște ani, când organismul meu funcționa ca un ceasornic; mă trezeam, în fiecare zi la aceeași oră.
Se întâmpla când fiii mei erau mici,eu le pregăteam micul dejun, ei apăreau, pe rând,povesteam de-ale lor și de-ale mele, apoi fiecare pleca în treburile lui, eu începeam ziua de lucru pentru școală, urmau orele de meditații (totdeauna am avut cursuri după amiază), treburi gospodărești, fuga spre școală.
Astăzi, mi-a venit în minte o vorbă dragă, rătăcită într- un sertăraș„ să înfig un corn în pernă„ și, odată cu ea,s-a ivit o parte dintr-o vacanță de vară, când îmi pregăteam definitivatul de profesoară.
Meserie căreia i-am dedicat, cu tot sufletul, cea mai mare parte din viață.
Camera în care învățam, pe jos, nu la birou, era plină de cărți, cursuri din studenție, fișe, caiete, notițe, însemnări.
Îmi plăcea locul meu, o„dezordine organizată”, să-i zic, știam unde să caut orice mi-ar fi trebuit, indiferent de oră.
Din harababura aceea, nu lipsea câte un măr roșu.
Unul în fiecare zi.
Când mi se făcea sete-respectam programul de masă- într-o mică pauză, mușcam cu poftă din mărul necules din pomul fermecat.
După niște ore de lucru,mi se cam făcea somn.
Înfigeam un corn, nu într-o pernă, ci printre cărți, cursuri și notițe. Ascultătoare, ele rămâneau nemișcate.
Dulcea mea evadare!
M-am dus la examen, l-am promovat, au urmat altele- licența la Universitatea din Craiova-ce examen frumos,”Ion Pillat, simbolist și clasicist”, pentru a cărui pregătire am ajuns, cu mare dificultate, la conacul Brătienilor.
Extraordinar coordonatorul lucrării mele de licență, profesorul de estetică, Domnul E. Dumitrașcu, de a cărui erudiție mă îndrăgostisem în taină!. Alți pași, alți ani, alte examene, concurs pentru intrare în oraș,gradele iI și i.
Camera este la locul ei, biblioteca mea este mult mai bogată, eu, să zic că aș fi aceeași, dar de! au trecut muuulți ani.
Somnul nu mai vine totdeauna când îl chem, orele trezirii sunt diferite.
Am libertatea pe care mi-o doream în tinerețe,fac exact ce vreau, citesc cât pot ce-mi place, mă plimb,văd filme,aflu ce se mai întâmplă în lume....
Regrete?
Unii spun că este greșit să regreți, treaba lor!
Aș vrea să mai înfig, la orice oră, un corn într-o nevăzută pernă, aș putea să scot cărți învechite, cursuri și notițe...loc pentru regrete ar fi.
Ele dau buzna, pe nechemate-când văd câte un film ( îmi plac documentarele, filmele istorice, pentru că mereu am simțit că în mintea mea nu prea este ordine cu această doamnă,istoria, scrisă mai ales de către bărbați) .
Cel mai mult mi-a plăcut partea ei antică.
Domnul Neagu, profesorul din primul an de liceu, ne învăța istorie într-un fel pe care alții nu-l știau.
Când ne asculta, se întorcea cu spatele la hartă, iar arătătorul lui se oprea într-un punct.
Un nume, despre care trebuia să-i povestești tot ce știai.
Tot ce te învățase el în acel trimestru.
Îmi plac filmele de dragoste!
Îmi creează o stare imposibil de povestit, când pot să plâng.
Eu cu mine.
Și dacă mă întâlnesc în vreo scenă cu o privire tandră sau cu un braț, la fel de gingaș care înlănțuie o talie, ei, da! atunci tresare, vie, o întrebare: mie mi s-a întâmplat? când ? de ce nu am prins clipa aceea în podul palmei? să o fi păstrat duioasă, dulce și eternă?
Altfel, viața are regulile ei, mai mult aleargă decât s-ar odihni...
Anonim spunea... Privind retrospectiv acum aproape îmi pare rău că am tăt tras-o şi întins-o cu învăţămîntul. În fiecare început de an primeam pe merit şi pe note mari (după umilinţe la diferite uşi, milogiri şi pacheţele cu cafea parfum visichi după caz...) o ţîră ore aici, o ţîră dincolo şi aşa au trecut anii... Amu, la cei peste 15 ani de activitate în învăţămînt e clar că mă aflu într-o fundătură. Am încercat orice, tot n-am reuşit să ies din ea, din păcate nu-mi rămîne decît să iau ultimul tren către altă ţară... 
