pentru noi să contăm cât de cât în viața altora?
De
obicei, încheiați un post cu o înterbare. De data aceasta, nu. De
aceea, îndrăznesc eu să întreb: cât contează pentru noi să contăm cât de
cât în viața altora?
Pline,
obișnuite, lungi, vesele, plictisite,
albe , negre sau gri, zilele
curg.Uneori, în mers de pisică agilă, se furișează ca și cum n-ar fi fost. Seara le șterge trecerea. Se întâmplă. Nu de fiecare dată.
Sunt zile, care sapă adânc, atât de
adânc, că simți cum te cuprinde spaima, te zbați, cauți,
strigi.
Te aude cineva.
Sau nu te aude nimeni.
Vreau să
cred că nu sunt superstițioasă. Vreau.
Nu știu cât reușesc.//
De un an și mai
bine, citesc cu mare, mare plăcere
răvașele păstrate într-o tolbă de jurnalist militar.
Un talent incontestabil.
Un talent incontestabil.
Nu prea cochetez eu cu iambii. Nici cu troheii, cu toate astea, poemele
din tolba fermecată mă pun la treabă și, așa, mă străduiesc, să leg și eu vremelnic, în modeste rime, vorbele.
Deunăzi, în trecere,
am lăsat câteva rânduri, inofensive, mi-am zis în gând.
Un anonim- mari curajoși sunt
anonimii- misogin cum îl identifică un domn și bine face- și-a revărsat într-o
clipă toate nemulțumirile de nerecunoscut talent, într-o adunătură de
gânduri cum doar în filmele de
groază afli.
Într-un monolog frustrant, cu aluzii deloc măgulitoare, dacă este să le raportez la presupusa experiență
de viață a respectivului personaj,
care vrea să înjghebeze un fel de comic absurd, a făcut țăndări un echilibru pe care doar înțelepții îl pot construi.
Sigur că m-a
afectat întâmplarea, mai ales că, vorba gazdei, nu prea înțelegeam de ce
tocmai mie să mi se întâmple. Și de ce.
Ziua risca să
se încheie în lacrimi..
Undeva, pe un alt blog, o bună prietenă striga după
ajutor.
Vezi tu cum
este viața asta croită- în timp ce unii își fac de lucru, dând cu pietre în ferestre deschise către lumină, undeva, un suflețel cât o mlădiță
se zbate să-și păstreze dreptul la viață.//
Câteva rânduri, niște explicații pline de
bunătate și de înțelegere, schimb de mesaje între trei mame și bunici, care nu s-au văzut niciodată, dar
pe care șansa asta numită blogosferă le-a
unit întâmplător sau nu..și
medicamentul dătător de speranță a
plecat din Franța către pătuțul unde nepoțelul Aurei așteaptă dreptul la
dimineți însorite și seri cu basme
albastre.//
... am reusit sa-i
înduiosez pe farmacisti, dupa ce-au telefonat medicului nostru de
familie, care le-a confirmat ca-i O.K. "daca-i pentru România..." Apoi,
am "fugit" la posta înainte de închidere, acum juma' de ora si le-am
expediat cele doua cutii de diméthasone par-avion-prioritar-recomandat
Sper sa le parvina cât de rapid posibil si sa-i fie util copilasului... et voilà!//
|  | |||
Sarut'mana, Gina!
RăspundețiȘtergereOf...
viata este, daca o poti cuprinde pe toata, o lupta permanenta. Un zambet aici, o grimasa, dincolo; o suferinta aici, langa o bucurie...
Daca stai sa faci o statistica, iti vine sa o iei la fuga - procentul este clar in favoarea suferintei, indiferent de ce natura este ea.
Un nene, de prin secolul trecut, spunea ca oamenii fug prea mult de suferinta si se refugiaza in tot felul de inventii cum ar fi drogurile (legale sau mai putin legal) de pilda.
Ca nu lasam organismul sa se adapteze, pentru a transmite generatiilor viitoare unul mai puternic si mai pregatit, ci dimpotriva noi singurei ii reducem capacitatea de adaptare si dezvoltare.
Habar nu am daca are dreptate, cert este ca lumea este plina de suferinta, de toate felurile. Nimeni nu scapa de ea. Azi suntem bucurosi, fericiti, maine putem fi trazniti de contrariul.
O lupta de supravietuire si la propriu si la figurat.
Nu stiu daca are importanta cat contam noi in vietile oamenilor, ci cat conteaza ceilalti in vietile noastre.
Pentru mine are importanta cat conteaza ceilalti in viata mea.
Fiecare trebuie sa-si stabileasca acest lucrur in propria-si viata.
A face bine, uneori este atat de greu, sau aproape imposibil; a face rau este atat de facil - omul este predispus la a vedea mai degraba raul decat binele, si cateodata chiar binele este interpretat ca fiind rau.
O mana intinsa putem avea intotdeauna, important este sa fim atenti cand ni se cere ajutorul.
O zi frumoasa si racoroasa iti doresc.
Las la portita... gladiole.
Andrei,
ȘtergereFără statistici, categoric. Nici nu cred că statisticile, de orice fel ar fi, folosesc, cu adevărat, vieții. Eu cred că zadarnic ne străduim să convingem pe cineva, oricine ar fi, că învățăm din greșeli sau că , măcar, încercăm, să nu repetăm greșelile.
Cât contează implicarea unora sau mai multe persoane în viața noastră? Ca și tine, spun că mult. Ce fac eu pentru cineva doar el/ea este în măsură să spună.
Ce și cât contează ce fac alții pentru mine contează mult.
Foarte mult. Suntem atât de fragili..
Granița dintre bine și rău este aproape imperceptibilă. chiar în clipa asta, se întâmplă atâtea lucruri amestecate, nu mai înțeleg prea multe.Viața este mult prea complicată. Dar, în ciuda tuturor relelor, merită să fie trăită.
gladiole, spui? sper să fie roz!
:)
ȘtergereGladiole multicolore.
Mie nu-mi pare viata complicata, ci doar ma chinui sa inteleg cine si dupa ce anume criterii stabileste destinele! La intamplare sigur nu se deruleaza nimic.
:)
Iata marea provocare.
Nu a putut raspunde nimeni pana acum si nici nu cred ca va putea raspunde cineva vreodata la aceste intrebari.
Banii se investesc in domeniul militar si in cercetari pentru multinationale. SI in descoperirea elixirului "tinerete fara batraneste si viata fara de moarte"!
:)
Imi imaginez scenariul cand va fi descoperit acest elixir. OMUL va fi in masura sa decida o parte din destinele semenilor sai.
Cam cum se intampla azi cu medicamentele pentru bolile incurabile, cu transplanturile etc.
Ma mai gandesc la scenariul: daca omului i s-ar da puterea de decizie totala, cum ar arata lumea?!
:)
Intrebari...
ganduri...
Tu oferi flori tuturor femeilor pe care le ai în listă, îmi place chestia asta de mor! nu cred că există femeie care să nu „înflorească „ în clipa în care primește flori..vezi ce și cât contează acest amănunt? Se poate ca tu să realizezi că asta le face pe femei fericite. Sau doar să presupui. Nu asta contează. Contează ce se întâmplă dincolo, la capătul „firului„, la receptor.
ȘtergereȘtii, din primul an de carieră, am fost răsfățată cu flori. Primii elevi erau țigănuși, veneau rar la școală, erau fii de lăutari. Era primăvară, îmi culegeau micșunele, toporași, viorele, mă conduceau la autobuz, Doamne, ce fericire! și eu , și ei conștientizam că fiecare dă ce simte că poate dărui- eu îi învățam să scrie și să citească, deși unii ar fi trebuit să termine gimnaziul..ei îmi dăruiau buchețele.
În oraș, părinții și elevii îmi aduceau coșuri sofisticate, orhidee- în spatele gestului se ascund , de cele mai multe ori, orgolii- premii, medii etc.
Vezi- forma este aceeași- floarea care sensibilizează, scopul este altul.
Banii? da, deschid uși, se transformă în arme/medicamente/statui/castele, iahturi, amor.. omul? amestec de bine și de rău, trestie gânditoare, lup pentru om, din toate câte ceva.
Într-o sală de muzeu de artă, la un moment dat, erau doar doi vizitatori. Unul mai în vârstă și un adolescent. Nu erau împreună. La un moment dat, vârstnicul i se adresează adolescentului, încercând să îi împărtășească o impresie produsă de unul dintre tablouri. La care tânărul, imberb, i-a replicat: mama nu mă lasă să vorbesc cu străinii! După care i-a întors spatele.
RăspundețiȘtergereRămâne nelămurită de-a pururi această istorie. Oare personajul în vârstă era, cu adevărat, cuprins de o plăcere estetică pe care voia să o împărtășească, indiferent cui, așa cum ni s-a întâmplat și nouă, cel puțin odată în viață, să avem o bucurie provocată neașteptat, ca imaginea unui apus de soare sau forma fantastică a unui nor, și să regretăm că nu este nimeni alături de noi, să putem împărtăși această bucurie? Sau era doar o stratagemă de „agățare” a imberbului tânăr, care, de altfel, nu era la prima experiență de tentativă de „împrietenire” cu oameni în vârstă, în locuri publice?
Cewrt este că tânărul de atunci, devenit matur, încă regretă că nu l-a lăsat pe celălalt să conteze măcar cât un schimb de replici, sau o împărtășire de bucurie efemeră, în viața lui.
Foarte interesantă experiență!
ȘtergereO să vă povestesc ceva- în clasa a X-a, fiul meu cel mic citea multă filozofie, eram speriată rău. Atunci am citit aproape tot ce cumpăra el.A fost o perioadă dificilă, dar foarte frumoasă și interesantă.
Din banii de buzunar, își cumpăra cărți. eram tare fericită.
Într-o seară, a venit și mi-a spus că un domn grizonat, foarte elegant s-a oprit lângă el, l-a privit în ochi și i-a spus că este ceva extraordinar că un tânăr pletos cumpără și citește filozofie.
Atunci, m-am gândit și la ce este rău, dar, vedeți dumneavoastră, orice lucru, orice întâmplare ar putea avea cel puțin două aspecte- poate ambele pozitive, poate ambele negative, poate unul bun și altul rău.
Nu știu care este adevărul. Ce știu este că mai nimic pe lumea asta nu este întâmplător.
Și mai știu că-iată ajungem la tema noastră- contează mult să poți împărți fericirea, nu doar tristețea, cu cineva care înțelege.
p.s.îl înțeleg pe tânărul de atunci!
Sărut mâna, Gina! Îmi pare sincer rău pentru ce ţi s-a întâmplat la Iliuţă. Îmi cer scuze eu, în numele bărbaţilor, bloggeri adevăraţi.
RăspundețiȘtergerePS Am devenit "un domn?
Victor,
RăspundețiȘtergereLa început, am fost pur și simplu buimacă, nu înțelegeam de ce se întâmplă, de ce mie, m-am gândit la vreo două personaje..apoi am încercat să uit, nu prea a mers, așa că l-am rugat de domnul Biliuță să șteargă comentariul.
În intervenția ta, am descoperit gestul unui Domn!
Și m-am „luminat„!
Mulțumesc frumos!
N-am inteles nimic! Ramane numai intrebarea: "Cat contam in viata altora si cat conteaza altii in viata noastra?" Eu, fiind singuratic, nu contez pe ajutorul altora, desi, daca pot ajuta, o fac. Problema esentiala este daca percepem ca ajutor sau nu, un fapt. Un ajutor sau o incercare de a iesi in evidenta? Ajutam sau dorim sa se stie ca am ajutat?
RăspundețiȘtergerePoate că nu este nimic de înțeles, ci doar de reținut un mesaj, pe care dumneavoastră l-ați găsit imediat.
ȘtergerePe scurt, într-o zi, aceeași persoană, eu, am traversat două ipostaze total opuse, în „ relație„ cu lumea, cu alte personaje- ceva mă afectase puternic.
A venit un alt „ceva„, care mi-a arătat că pe lume există totdeauna lucruri mult mai grave.
De fiecare dată, omul poate schimba în bine o situație, poate face să conteze luminița.
Nu despre laudă este vorba, ci despre om.
El poate să fie bun.
Sau rău.
Conteaza foarte mult sa stii ca insemni ceva pentru o alta persoana... De la un banal comentariu pe un blog pana la legatura tata - fiu (fiica), aceasta insesizabila "dependenta" ne modeleaza comportamentul.
RăspundețiȘtergereUn comentariu, dar nu banal, ci sincer, este o formă de im plicare în ceea ce i se întâmplă cuiva.
ȘtergereDa, cred că asta contează. Chiar mult.
Să ai o zi bună!
Buna seara, doamna Gina.
RăspundețiȘtergerePentru mine conteaza enorm de mult cand stiu ca, cuiva ii pasa de mine si nu-i sunt indiferenta. La fel si pentru mine semenii mei sunt importanti.
Imi amintesc o intamplare. Ma mutasem de curand la oras, intr-un apartament la bloc. Nu cunosteam pe nimeni, nici macar in zona. Pe strada mea erau si case. Intr-o casa modesta, singura de acest gen, locuiau doi batranei pe care mereu ii gaseai asezati pe bancuta de langa poarta, dis de dimineata si seara.
Era vara. Dimineata. Ora 5 si 45 de minutele. Pentru prima data am trecut pe langa dansii, i-am privit si nu am spus nimic. In gand mi-am spus:" oare de ce nu dorm la ora asta?". Mi-am continuat drumul grabita. Insa, i-am simtit cum ma conduceau cu privirea. In secunda urmatoare, cu cat inaintam mai mult, cu atat ma podideau regretele ca am trecut, indiferenta pe langa dansii si nu i-am salutat. Toata ziua am fost nelinistita din cauza aceasta. Ma mustra constiinta. Cum am putut trece, pe langa doi oameni fara sa le spun nimic?! Eram numai noi trei.
Seara, cand m-am intors acasa, am venit pe o alta strada cronometrandu-ma sa gasesc calea cea mai scurta. Si bineintele am ales prima varianta.
Dimineata, cand am plecat la serviciu, batraneii erau din nou pe bancuta si de departe i-am salutat si mi-au raspuns cu bucurie. O bucurie care mi-a mangaiat sufletul si de atunci nu treceam pe langa dansii fara sa-i salut. Apoi, ne-am imprietenit si ma opream si ma opresc si acum si stau de vorba cu dansii. Mi-au impartasit multe povesti si eu la randul meu, ale mele.
Dupa un timp, subit, m-am imbolnavit si am lipsit de pe strada mai multe zile.
Era prima zi dupa concediu medical, cand m-am dus la serviciu. Cand m-au vazut, s-au ridicat amandoi de pe bancuta si m-au intampinat. Pentru prima data i-am vazut stand in picioare. Aproape deodata au spus: " ne-am facut atatea griji... de ce n-ai mai trecut pe la noi? "
M-au emotionat atat de mult cuvintele dansilor, incat am plans.
Mie nici prin cap nu mi-a trecut ca, eu, pentru dansii contez atat de mult.
Eu va doresc o seara minunata doamna Gina! :)
Ștef,
ȘtergereÎn povestea trăiește o lume frumoasă, pe cât de simplă, pe atât de luminoasă, care se mișcă după niște legi nescrise, trainice.
Îmi este cunoscută și foarte dragă, este lumea de ieri, unde oamenii se respectă, înainte de a se cunoaște, respectul este organic, dragostea față de aproape este firească.
Mă bucur pentru tine- puțini oameni au șansa de a cunoaște asemenea satisfacții.
Să fii iubită!
Gina, eu ma bucur ca te-am gasit prin 'bloggerit'.
RăspundețiȘtergereUn zambet de la mine.
Irina
Și eu mă bucur de câte ori am prilejul să te ascult, Irina!
ȘtergereUn buchet mare de gânduri bune!