În boabe de ambră, surâde și plânge adâncul!

„Ne vindecăm, frumos, încet, ca bradul,

Și singuri rănile ne oblojim.
Prin alte vine seva-și face vadul.
Rășină grea de chihlimbar mustim.
E dulce ca un cuib o cicatrice....„  

Maria Banuș

Că-i spunem  „chihlimbar„, că-i  spunem„ambră„, cuvântul în sine ascunde o lume croită-n adâncuri.

I-am descoperit nerostita-i poezie, cândva, când în oraș s-a deschis cel mai modern magazin. „Trivale„.  Mi-am cumpărat o bluză  galbenă de  voal și un colier  din boabe ruginii, mărimi și  forme diferite, amestec cuceritor de nuanțe, ochișori, ace, raze și semne, cercuri și  brazi.

Parfum dintr-o lume ascunsă.

Unul dintre copii a rupt, într-o zi, șiragul, s-au rostogolit, în goană, bobițele  de miere topită-n rășină, s-au tot rătăcit  pietricelele, din când în când,  se mai iveau pe la colțuri, le- am adunat  în fire de argint, în  doi cercei drăgălași și un  mic colier.

 Și au tot trecut anii...

În urmă cu o săptămână,  în  muzeul de la  Colți, ascultam rostogolindu-se, așa, ca-ntr-un șirag,

vorbele  unei  tinere doamne, ea însăși o  apariție  aproape  neverosimil de   năvalnică, pasionată de  locuri, de meserie și de chihlimbar. 

 M-am  trezit gândindu-mă  la piatra asta ruptă  din trupul  pământului, în care se adună atâta frumusețe, atâta magie, atâtea întrebări.

Se prind în  multiple culori milenii de treceri,  gâze și aer, rouă și pânze de ape, margini de frunze și flori, poate  chiar leacuri,începuturi, rotiri,  timp și istorie.

Chihlimbarul!

Sună atât de frumos, un singur „a„, un singur „r„,, atâta poezie!

Mi-e drag  să-l rostesc, mi-e drag chihlimbarul!

Du-te și vezi muzeul de  la Colți!

În niște cămăruțe primitoare,  mâini pricepute, minți  iubitoare au adunat  pietre, speranțe, șiraguri, culori, chiar negru-ntre ele , un strop de magie, o clipă de veșnicie!

oglinda din adânc

 motto:fiecare își are fântâna lui în care își caută  cerul sufletului

Pe la răscruci, la margine de drum, sub poala pădurii, lângă biserici sau școli, în plină câmpie sau unde nu te mai așteptai, când îți ardea gura de sete, răsărea o fântână. De piatră, cu lanț sau lumânare, cumpănă și greutăți.Să fii ferit, dacă erai copil. Deseori, alături, un jgheab- pentru animale. Și o căniță, agățată , la vedere , pentru tine, călătorul. Să fi stat multa vreme la sfat sătenii , când au ales locul, meșterii, tuburile, găleata? cine știe...// 

Am avut totdeauna fântână în curte. Cu apa limpede și bună.  Cea dintâi era în mijlocul  grădiniței cu flori. O salcie pletoasă și-a întins prea mult rădăcinile, a pătruns printre îmbinările tuburilor și, după o vreme, fântâna a secat. 

Tata a săpat alta, în fața bucătăriei. Departe de gutui.

Tata nu mai este. Nici curtea nu mai este a mea.

Văd rar fântâna.

Cu ochii copilului care am fost.Pe atunci nu se știa de apă minerală sau plată.

Nici că trebuie sa consumi doi litri pe zi, ca să faci fata presiunilor vieții.
Nu se știa de pietre la rinichi, de boli de ficat sau de stomac.
Se murea de bătrânețe.
Lumea a evoluat. Câmpiile și-au schimbat în fel și chip perimetrul, stăpânii și vecinii. Pădurile au rămas doar pe hartă.
Au dispărut fântânile.
Setea a sporit. .

Și răscrucile.
Omul s-a adaptat.
Întreprinzătorii au ridicat popasuri- hotel, restaurant, locuri de parcare, frigider , la intrare, burdușit cu licori colorate.
Nimic nu se oferă.

Totul costă.
Oglinda din adânc, de Lucian Blaga

Când mă privesc într-o fântână/
mă văd cu-adevărat în zi /
aşa cum sunt
şi-am fost şi-oi fi.
Când mă privesc într-o fântână/
ghicesc în faţa mea bătrână/
cum ceruri
şi pământ se-ngână./
Când mă privesc într-o fântână/
Ştiu/
că-n adâncuri foste mume/
îmi ţin oglindă, ochi de lume./
Când mă privesc într-o fântână/
îmi văd şi soarta,/
uit de nume.